\

Spania se găseşte într-un moment cheie din istoria sa. În contextul în care pieţele datoriilor publice sunt din nou agitate, bugetele pentru 2012 nu sunt foarte convingătoare şi economia este în recesiune, ne apropiem de un plan de salvare pe care trebuie să-l evităm, orice ar fi, pentru că altfel consecinţele ar fi foarte grave.

Mai întâi pentru că tocmai creditorii noştri sunt cei care ar interveni pentru salvare, şi, prin urmare, nu ar avea ca principal obiectiv să ne susţină interesele. În al doilea rând, pentru că salvarea ar impune o ajustare fiscală şi mai profundă. În al treilea rând, pentru că în aceste intervenţii se ştie cum se intră, dar nu cum se iese. Salvările expulzează capitalul privat şi seacă lichiditatea unei ţări.

Şi în al patrulea rând, pentru că nu ar funcţiona: intervenţiile FMI se bazează pe devalorizări ale monedei urmate de o accelerare a cererii externe. Cum acest lucru nu este posibil în zona euro, intervenţiile din Grecia şi Portugalia nu au îmbunătăţit nimic.

Bugete victime ale populismului

Ce a mers prost? Cum de s-au întors atât de repede norii îndepărtaţi temporar după acţiunea BCE din decembrie? Răspunsul este simplu dar devastator: noul guvern, chiar dacă a făcut o reformă a muncii hotărâtă, nu a ştiut să abordeze două probleme fundamentale care ne subminează credibilitatea: sectorul financiar şi politica bugetară.

Situaţia sistemului financiar este critică. Am eşuat clar în încercarea de a convinge pieţele de capital să refinanţeze pasivele noastre bancare. Instituţiile spaniole pot să emită doar cu susţinerea statului şi trăiesc conectate la lichiditatea prevăzută de BCE. Reacţia lor logică la noile cerinţe în privinţa capitalului a fost să restrângă creditul, ceea ce a distrus multe companii.

Politica bugetară a suferit din patru motive. Primul este dansul absurd al cifrelor asupra deficitului pe care l-am suportat din toamnă şi care i-a făcut pe observatori să se întrebe care este adevărata stare a finanţelor noastre publice. Al doilea este întârzierea intolerabilă în prezentarea bugetului. Nu doar că s-a folosit prost perioada de graţie de 100 de zile care a fost oferită noului guvern, ci şi, prezentându-se imediat după alegerile din Andaluzia, a fost un semn clar că în Spania urgenţele sunt subordonate politicii.

Al treilea este că aceste bugete sunt victime ale anilor de opoziţie bazaţi pe populism. Cum s-a promis să nu se taie pensii sau salarii ale funcţionarilor şi să nu crească TVA-ul, bugetul nu are altă soluţie în afara reducerii investiţiei şi a încercării unei amnistii fiscale. Dar pieţele nu se lasă înşelate de jonglerii. Înţeleg că aceste bugete ne deteriorează situaţia fiscală pe termen mediu şi că arată incapacitatea guvernanţilor noştri de a face faţă problemelor.

Spania poate cere un tratament diferit

În sfârşit, sângerarea finanţelor din regiunile autonome nu se opreşte şi nimeni nu crede că aceste comunităţi vor tăia 27 000 de milioane în 2012. Ce e de făcut? Mai întâi, să uite Guvernul de algeri, fie că sunt din Galicia, Ţara Bascilor sau generale şi să-i reprofileze pe cei care fac sondaje spre alte sarcini. Prioritatea absolută este să se rezolve lipsa noastră de credibilitatea.

În al doilea rând, trebuie să se recupereze cât mai repede fluxul creditării. Acest lucru se va rezolva doar dacă se obţine din nou încrederea în sectorul bancar şi acesta poate să acceadă la piaţa de capital fără garanţii de la stat sau lichidităţi de la BCE. O alternativă clară este utilizarea Fondului European de Stabilitate Financiară pentru a recapitaliza sistemul financiar, ceea ce nu implică o salvare. Spania are suficiente motive pentru a cere un tratament diferit de cel primit de alţi parteneri mai puţin responsabili.

În al treilea rând, trebuie să fie elaborată o metodă de consolidare fiscală credibilă, fără precipitare, şi sistematică. În privinţa cheltuielilor, acest plan ar trebui să taie din salariile funcţionarilor, să le reducă numărul şi să îngheţe pensiile, în timp ce subvenţiile pentru educaţie, investiţii productive şi pentru cercetare şi dezvoltare ar trebui să se menţină în măsura posibilului.

Ca măsuri pentru obţinerea de venituri, acest plan ar trebui să introducă o creştere eşalonată a TVA-ului în următorii cinci ani. Ca măsuri instituţionale, acest plan ar trebui să creeze un consiliu fiscal independent şi să revizuiască în mod radical finanţarea regiunilor autonome pentru a oferi un model de stat raţional. Nu este admisibil ca regulamentele discutate de Comisia Europeană să dea mai multă putere acesteia pentru a controla guvernul Spaniei decât are acesta din urmă faţă de regiunile sale autonome capricioase.

După patru ani de criză în care guvernele Spaniei, şi acesta şi anteriorul, au mers în urma evenimentelor, poate că este prea târziu să se schimbe lucrurile. Dar încă merită efortul să încercăm pentru că suntem, cu adevărat, în faţa a ceea ce poate fi ultima noastră şansă pentru a îndrepta această interminabilă criză. Dar pentru acest lucru avem nevoie de o schimbare radicală de atitudine care să înceapă cu abandonarea populismului greşitul din ultimii doi ani de opoziţie la guvernul lui Zapatero.