Sufletul nostru naţional a fost examinat de presa internaţională cu mult timp înainte ca psihiatrii să aibă acces la celula lui Anders Behring Breivik, Cu câteva excepţii, reporterii au ajuns la concluzia că Norvegia şi-a pierdut pentru totdeauna inocenţa. Că Shangri-La-ul care a fost atacat pe 22 iulie nu mai putea fi restaurat.

O analiză amănunţită a acoperirii atacului terorist de către ziarele europene şi americane arată că nicio formulă nu a fost folosită atâta ca "inocenţa pierdută".Prima pagină Le Monde din 24 iulie este o perfectă ilustrare: "Norvegia şi-a pierdut inocenţa". Şi într-un editorial, cotidianul britanic The Observer afirma în introducere că "Norvegia are obiceiul să se considere ca ţara cea mai sănătoasă, cea mai bogată şi cea mai liniştită din lume". Candoarea şi estetica deschidere egalitară s-au spulberat.

Interpreţii oferă servicii multiple şi preţioase, dar subiective

Dar această viziune distanţată a observatorilor străini era doar o iluzie, aceste reportaje ale auto-diagnosticelor deghizate şi aceste discursuri despre "introspecţie" nu erau decât formule goale. Întrucât jurnaliştii străini au utilizat toţi aceeaşi metodă a oglindirii: nu prejudecăţile străinilor despre Norvegia erau cele vehiculate, ci ale noastre.

Atunci când jurnaliştii lucrează în ţări unde nu cunosc nici limba, nici cultura, ei folosesc interpreţi care oferă servicii multiple şi preţioase. Ei sunt grupul cel mai subestimat de către opinia publică mondială. Cu toate acestea, ei sunt cei care oferă recomandări esenţiale pentru interpretarea unui conflict, alegerea surselor şi a cuvintelor folosite, fiind în acelaşi timp invizibili.

Atunci când o ţară necunoscută, precum Norvegia, de care se vorbea foarte puţin, a devenit scena unui eveniment mondial, ziarele au optat pentru următoarea abordare: scriitori de renume mondial, cum ar fi Jan Kjærstad, Anne Holt şi Jostein Gaarder au servit drept interpreţi culturali în interviuri, în timp ce Jo Nesbø a fost rugat să scrie un articol care a fost difuzat în marele ziare din mai multe continente.

În The New York Times şi Folha do Brasil, în El Mundo spaniol, în danezul Jyllands-Posten şi în germanul Der Spiegel, Nesbø a explicat cum perioada înainte de 22 iulie era cea a unei "alte ţări", unde exista un "consens omniprezent" şi unde dezbaterile se axau exclusiv pe cel mai bun mijloc de a atinge obiectivele care erau acceptate unanim şi de dreapta şi de stânga. "Până în 22 iulie 2011, imaginea pe care Norvegia o avea de ea-însăşi era cea a unei fecioare: o natură pe care mâinile omului nu o atinseseră, o societate pe care bolile civilizaţiei nu o spurcaseră".

Jan Kjærstad l-a dus pe jurnalistul The Observer la Bølgen & Moi [unul dintre cele mai bune restaurante din Oslo], unde i-a arătat masa pe care prinţul moştenitor obişnuia să o aleagă. Şi în acel moment prinţul Haakon Magnus a intrat pe uşă, ca într-un roman, şi a început să discute cu Kjærstad şi cu reporterul britanic, care a fost impresionat.

"Tragedia este doar o tragedie"

N-am observat decât o singură dată o opoziţie la acest sentiment norvegian cum că Breivik ar fi aruncat în aer tot sistemul nostru societal.În The Guardian, jurnalistul Simon Jenkins scria deja marţi, 26 iuliecă "tragedia norvegiană este doar atât, o tragedie. Ea nu înseamnă nimic şi nu trebuie să i se dea un sens cu orice preţ... Nu, Anders Breivik nu ne spune absolut nimic despre Norvegia... Nu ne spune nimic despre terorism sau despre controlul armelor sau despre munca poliţiei sau despre taberele de vacanţă politice... Este un om clar foarte bolnav".

Jenkins era şocat despre felul în care Breivik era replasat într-un context politic. Cum atentatele erau opera unui bolnav, acesta consideră că David Cameron greşea solicitând "o examinare a extremei-drepte sau a oricărei extreme".

Reporterii s-au întors acum în Norvegia pentru a vedea cum sistemul judiciar al ţării se va purta cu cel care a distrus acest paradis virginal. Unii dintre ei l-au citit poate pe Martin Sandbu, editorialist economic al cotidianului conservator Financial Times, el-înuşi norvegian. Două zile după Utøya, el scria că "Norvegia şi-a pierdut inocenţa cu mult timp în urmă". Presupusa noastră distanţă faţă de relele lumii era un "voal deliberat", creat de politicieni care vor să ascundă faptul că Norvegia, una dintre ţările fondatoare ale NATO şi un aliat necondiţionat al Statelor Unite, cunoaşte bine violenţa. "Ţările nordice sunt adeseori percepute ca fiind mult mai tolerante faţă de imigranţi decât alte ţări din Europa de Nord. Dar este posibil pur şi simplu ca guvernele lor să fi reuşit mai bine să-şi ascundă ostilitatea", adăuga Sandbu. Poate că nu paradisul este cel care s-a spart pe 22 iulie, ci numai oglinda pe care o făurisem.