Alegeți o limbă
Franţa are multe atracţii geografice şi culinare, dar are cele mai nesatisfăcătoare dezbateri politice din tot Occidentul. Primul tur al campaniei prezidenţiale a dovedit deşertăciunea acestora.
O alegere trebuie în principiu să scoată la iveală dificultăţile, să propună soluţii şi să dea un avânt. Cea de faţă a făcut totul pentru a evita să abordeze situaţia reală a Franţei şi pentru a nu oferi decât cataloage de măsuri disproporţionate. Nu e de mirare că nu a insuflat niciun elan.
Jumătate din francezi şi-au schimbat preferinţele electorale în ultimele şase luni: este de înţeles. De altfel, să privim rezultatele de sus: 30% pentru Sarkozy, 30% pentru Hollande [candidatul opoziţiei, de stânga], 30% pentru candidaţi eterodocşi: statisticienii vă pot spune că acest rezultat – o treime, o treime, o treime – este o alegere făcută la întâmplare. Francezii, care ignoră ce li se propune, votează după cum li se năzăreşte. Sau, ca să spunem altfel, după mutra clientului.
Campania a fost pur şi simplu dezamăgitoare, "pe lângă" crizele incredibile prin care trecem: criza economică extrem de serioasă, criza financiară existenţială, şomajul îngrozitor, criza europeană a cărei soluţie nu se întrevede. Şi toate acestea în contextul înclinării balanţei de forţe spre Asia; animat de schimbări tehnologice revoluţionare.
Pe deasupra mai sunt şi problemele globale legate de climă, de hrană şi de apă. Iar, la nivelul bazei, sunt puse la îndoială în mod radical şi bilateral cele două mari ideologii care sunt liberalismul (prea inegal) şi social-democraţia (prea costisitoare).
Un minimum, în faţa acestui munte, ar fi fost să fie exprimată dificultatea acestor timpuri şi să se dea dovadă de puţină umilinţă. Dar nu, Franţa este fidelă credinţei în frumoasa sa "excepţie".
O regresie intelectuală
În 2007, speranţele au fost mari: campania a fost îndreptată spre viitor. Nicolas Sarkozy propunea ruptura pentru a încuraja producţia şi a recompensa munca. Ségolène Royal se desprindea, la rândul ei, de patriarhii tradiţionali ai partidului său şi înainta în direcţia unei "democraţii participative", idee aflată în concordanţă cu Internetul şi cu secolul care urmează. În 2012, asistăm la o regresie intelectuală completă: candidaţii se inspiră din soluţiile unei lumi nu post-liberale, ci pre-liberale.
Filozoful german Peter Sloterdijk explică faptul că Franţa este singura ţară care nu şi-a făcut niciodată un examen de conştiinţă. Stânga pentru că se disculpă ridicând în permanenţă stindardul Revoluţiei ca fiind cel al Adevărului. Dreapta mai veche pentru că a impus Restaurarea, şi cea recentă datorită lui De Gaulle, care a şters urmele evenimentelor din 1940 şi ale colaborării.
Trecutul este mitizat şi atunci când – puşi fiind la încercare – este chemat în ajutor, se dovedeşte glorios dar, din păcate, fără niciun folos în practică. Doar pentru, aşa cum zice Mélenchon [candidatul Frontului de stânga], a ne "face să visăm".
Dar tocmai! Gata cu miturile! Extrema stângă, Nicolas Dupont-Aignan [dreapta catolică], Jean-Luc Mélenchon şi Marine Le Pen [extrema dreaptă] laudă protecţionismul, ieşirea din euro şi inflaţia. Ar trebui să ne spună şi în ce ţară au avut succes ideile lor.
Alegătorii lor nu văd oare eşecul total al lui Hugo Chavez în Venezuela – care este totuşi bogată în petrol – şi succesul reformistului Lula da Silva în Brazilia? Sau impasul strategiei populiste a incapacităţii de plată şi a inflaţiei în Argentina?
Problema este generalizată. Politica în Franţa duce tragic lipsă de o formă de gândire. Ideologia şi favoritismul încă sunt dominante. Acestea din cauza absenţei unei examinări istorice. Şi de asemenea, din cauză că nu au fost luate în considerare noile ştiinţe sociale şi progresele în analiza pragmatică.
Tărâmul utopiei
Împotriva sărăciei, în domeniul integrării, în lupta împotriva eşecului şcolar, chiar şi în reuşita industrială, cercetătorii francezi fac apel, precum şi colegii lor străini, la metode noi inspirate din domeniul farmeceutic: o reformă este aplicată la o parte din populaţie, nu şi cealaltă, şi sunt observate ştiinţific diferenţele dintre rezultate. Se trage concluzia că o anume reformă este utilă sau că ea nu foloseşte la nimic.
Aceste cercetări se inspiră dintr-o nouă stare de spirit de umilinţă în faţa faptelor care încă lipseşte politicienilor francezi. Ei tot mai propun, precum François Hollande cu contractul său generaţional, sau Nicolas Sarkozy prin proiectul său pentru şcoală, măsuri întocmite pe un colţ de masă, care nu sunt testate nicăieri. Grupurile de reflecţii (think tank) nu sunt, sau nu prea sunt, ascultate şi în comitetele de conducere (ale campaniilor) oamenii politici încă mai predomină.
Toate acestea pentru a spune că această campanie, departe de a explica complexitatea lumii, inconturnabila austeritate care va veni, imperativul de a produce, Europa care trebuie refăcută, modestia soluţiilor sociale dar şi, de asemenea, convingerea că viitorul deschide larg porţile, i-a retrimis pe francezi pe tărâmul utopiei, al gândirii magice şi al miturilor. Trezirea pe 7 mai.
