O populatie de aproape patru ori mai mare decât a celor 27 de ţări membre ale UE, o suprafaţă de 14 milioane km pătraţi şi un produs intern brut (PIB) de 6 000 miliarde de dolari : acestea sunt caracteristicile noii zone de liber schimb formate pe data de 1 ianuarie 2010, de către China şi cele zece ţări membre ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), inclusiv Indonezia, Singapore şi Tailanda.

De aici putem trage concluzia că Pekinul doreşte mai degrabă să stabilească alianţe cu vecinii săi decât să întreţină un climat tensionat. În 2013, grupul China – ASEAN s-ar putea extinde cu Japonia, Coreea de Sud, India, Australia şi chiar Taiwan, aflat în prezent în conflict cu China. În următorii 20 – 30 de ani, uniunea cea mai puternică din toate timpurile va exista în Asia, zona de liber schimb nefiind decât o etapă preliminară a uniunii vamale şi monetare, susţine Krzysztof Rybinsci, profesor la Şcoala de Comerţ din Varşovia.

O compensare economică

Ne-am putea întreba care va fi puterea de atracţie a uniunii dintre Bielorusia, Rusia şi Kazakhstan, lansată de asemenea pe 1 ianuarie 2010. Aceste ţări, membre-cheie ale Comunităţii Economice Euro-Asia (CEEA), nu formează pentru moment decât o uniune vamală. Obiectivul anunţat de a constitui o "contragreutate" la UE ar trebui să atragă ţările din fosta Uniune Sovietică. Insă absenţa unei strategii logice pe termen lung, ponderea sistemelor fiscale defavorabile şi masa imensă de formalităţi, fac infructuoasă orice tentativă de stimulare a schimburilor mutuale în sânul CEEA.

Absenţa unei concurenţe reale din partea CEEA este o slabă consolare pentru Uniunea Europeană. Economia sa este precum un atlet care a înlocuit sala de sport cu o dietă McDonald. De mai mulţi ani, balanţa schimburilor comerciale a UE este negativă : aceasta cumpără mai mult decât vinde. PIB-ul său, uriaş totuşi, de 19 000 miliarde de dolari, contrastează cu declinul creşterii sale (aproximativ 0,5% în 2009, contra 3% în 2006). Acesta este rezultatul unei proaste gestiuni a priorităţiilor : cu toate că integrarea economică nu este finalizată, a început procesul de integrare politică.

PIB-ul ALENA îl egalează pe cel al UE

Succesul iniţial al UE a incitat totuşi alte regiuni ale lumii de a crea alianţe. Cea mai mare parte a acestora nu vor avea o putere reală decât peste câteva decenii, dar cu toate acestea au reuşit să se impună pe pieţe până acum rezervate Europei. Conform Fondului Monetar Internaţional, proporţia UE în PIB-ul mondial va scădea în 2014, de la 30% la 25%.

NAFTA, Acordul Nord American de Liber Comerţ, uniunea vamală între Statele Unite, Mexic şi Canada, dispun deja de un PIB comparabil cu cel al UE, dar care creşte într-un ritm mult mai accentuat chiar şi în momentele de criza. Forţa NAFTA rezidă nu doar în politica vamală armonizată, dar mai ales în politica de investiţii reciproce în ţările membre. Chiar dacă nu este o creaţie perfectă (în special din cauza politicii migratorii a Statelor Unite, care exclude libera circulaţie a persoanelor), NAFTA are ambiţia de a crea o uniune economică a celor doua Americi. S-a luat în considerare până şi problema existenţei unei monede comune – "amero". În prezent aderarea ţărilor din America de Sud la NAFTA nu este posibilă pentru simplul motiv că aceste ţări şi-au creat propria lor uniune, care pe deasupra mai este si puternică. În 1969, Peru, Bolivia, Ecuador, şi Columbia au fondat Comunitatea Andină, care a participat în 2008 alături de MERCOSUR (cu Brazilia şi Argentina în frunte), la crearea Uniunii Naţiunilor din America de Sud (UNASUR), destinată a unifica întreaga Americă Latină, după imaginea Uniunii Europene. UNASUR va avea nevoie, cu siguranţă, de timp pentru a câştiga statutul de concurent serios. Un exemplu : America de Sud trebuie să facă faţă în mod regulat crizelor economice. Iar Brazilia rămâne o ţară puternică cu o politică economică slabă, sublinează Krzysztof Rybinsky.

Finanţa islamică, noul scop mondial

Probleme asemănătoare există şi în Africa. Fără subvenţii agricole, UE şi NAFTA nu ar putea face faţă concurenţei produselor africane ieftine. Comerţul extern african rămâne însă minimal, iar conflictele, lipsa tehnologiei şi datoriile gigantice sunt la originea rămânerii în urmă cu câteva decenii a continentului. Speranţa actuală a Africii vine din India şi China care, în loc să trimită convoaie umanitare, expatriază oameni de afaceri care au investit aproximativ 80 de miliarde de dolari în ultimii ani.

Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) devine un actor din ce în ce mai important. Dacă membrii săi decid să investească banii provenind din petrol în tehnologii şi instituţii financiare, economiile lor, care nu mai depind de materiile prime, vor putea domina economiile externe. În ceea ce priveşte iniţiativa constituirii unui sistem financiar bazat pe legile coranului, promovată de CCG, binefacerile sale (printre care stabilizarea sistemului financiar prin interzicerea comisioanelor) rămân să fie demonstrate. Să constituie oare aceste măsuri noi valori la nivel mondial?