Să copiezi de la vecin, am învăţat la şcolă, este un mijloc eficient de a reuşi. Cu condiţia de a stăpâni exerciţiul. Regula numărul unu : evită să fi prins. Regula numărul doi : când eşti prins, recunoaşte imediat. În acest joc, Helene Hegermann este o elevă model.

Iată ce s-a întâmplat. Helene Hegemann, 17 ani, şi-a publicat recent primul său roman, Axolotl Roadkill (Rămăşitele lui Axolotl). O operă feroce şi impetuoasă despre trecerea la vârsta adultă. De la apariţia sa, criticile nu încetează cu laudele. Ce limbaj. Câtă siguranţă a stilului! Câtă radicalitate ! Şi toate aceste observaţii pertinente, ce gândire neaşteptată ! Iată un debut cum nu am mai văzut de foartă multă vreme, se entuziastmează mediul literar căzut în extaz.

Trei linii speed în toaletă

Chiar si cei care nu sunt interesaţi de literatură au fost cuprinşi de emoţie : o asemenea operă la 16 ani? Jos pălăria ! Au luat acest roman drept o operă autentică, gândind că toate lucrurile asupra drogului, sexului, pubertăţii, povestite în carte, sunt autentice. Că Helene H. le-ar fi trăit. Asta face ca Axolotl Roadkill să pară şi mai impresionant. A avut ea într-adevăr acces la Berghain, "cea mai bună discotecă din lume", cu o reputaţie sulfuroasă, în care intrarea este strict interzisă celor care au mai puţin de 21 de ani? Şi-a injectat cu adevărat aceasta "trei linii de viteza" în toaletă? Pare incredibil.

E drept, personajul Mifti, 16 ani, este o creaţie a lui Helen Hegermann şi cea mai mare parte a cititorilor nu au putut să nu identifice imediat Mifti cu Helene. Iar odată ce vine vorba de tatăl din roman, toată lumea îl are în minte pe Carl Hegermann, dramaturg renumit care a oficiat pentru Volksbuhne [celebru teatru berlinez]. În timp ce Mifti face "dragoste fără dragoste" într-o maşină, filozofează asupra bisexualităţii şi se complace într-o atitudine de "puştoaică impudică şi arogantă", ai impresia că o asculţi pe adevărata Helene. Axolotl Roadkill se joacă deliberat cu această imagine de autenticitate convingătoare. Şi cât de abilă este în acest joc Helene Hegemann, copil minune şi nouă stea a firmamentului literar.

Scriu deci plagiez

Dar iată ca blogul cultural gefuehlskonserve.de a descoperit că Helene Hegemann a plagiat mai multe cărţi. Strobo, mai ales. Un roman care vorbeşte de sex, de drog şi de Berghain, apărut anul trecut la o mică editură berlineză, SuKuLTuR, semnat de bloggeriţa Airen, născută în 1981. Helene Hegemann a preluat din romanul acesteia formule amuzante precum "tehno-plasticitate" sau "sâni din vaselină", dar şi multe alte fraze întregi şi situaţii. Helene Hegemann şi-a cerut scuze. Ea ştia că nu este bine "să nu citez toate persoanele care m-au ajutat să scriu acest text". Dar cu toate aceste îşi apără cartea. Deoarece "autenticitatea nu există, şi în orice caz doar sinceritatea există". Prin urmare, zice că ea, nu ar fi decât o subchiriaşă a spiritului său : "Mă servesc de orice m-ar putea inspira şi de lucrurile care mă stimulează".

Clubul poeţilor virtuali

Scandalul care se amplifică din ce în ce mai mult în jurul "afacerii Hegemann" reflectă înainte de orice reflex : se crede că aura autenticităţii nu spulberă plagiatul. Ori, în Axolotl Roadkill, nu mai vedem diferenţa dintre ficţiune şi realitate. Helene Hegemann face parte din "clubul poeţilor virtuali" despre care se vorbeşte în Strobo : "Facem parte dintr-un complot care derapează din când în când în ficţiune. Ceea ce este totalmente schizofren".

Structura teoretică a acestei arte hibride a fost dezvoltată dealtfel, de către Carl Hegemann : Realitatea nu poate fi găsită, ci doar condusă de către "membrii unei culturi". În acest sens, Helene Hegemann a făcut ceea ce ea ştie să facă cel mai bine : şi-a creat o existenţă de personaj de roman, copiind de la alţii.