Cele cinci alegeri care urmează vor transforma adânc ţara. Mai întâi, cele două alegeri regionale care vor avea loc în nordul şi vestul Republicii Federale [în Schleswig-Holstein în 6 şi în Renania de Nord-Westfalia în 13 mai] vor demonstra dacă cea care este astăzi liderul german cel mai popular şi liderul european cel mai puternic mai are încă o şansă de a păstra frâiele puterii.

Alegerea grecească de duminică este cel puţin la fel de importantă pentru Germania. Multă energie politică şi mulţi bani au fost investiţi pentru ca Grecia să ia ea-însăşi taurul de coarne. Dacă grecii aleg acum un parlament care se opune austerităţii şi asanării finanţelor ţării, acordul încheiat între Europa şi Grecia s-ar putea destrăma. Un asemenea eşec ar putea poate fi încasat, din punct de vedere economic, dar ar afecta în mod semnificativ legitimitatea oricăror viitoare planuri de salvare în favoarea altor ţări europene.

Dar politica europeană a Angelei Merkel nu va fi subordonată numai legii urnelor din Grecia. Ci şi celei din Franţa. De-a lungul campaniei sale electorale, Nicolas Sarkozy s-a îndepărtat foarte mult de ceea ce fusese convenit cu cancelarul, în zilele binecuvântate ale osmozei franco-germane (cu câteva luni în urmă). Doar dacă nu sunt cuvinte goale, promisiuni electorale lipsite de substanţă. Rămâne de sperat.

Cât despre François Hollande, adversarul acestuia în alegerile prezidenţiale şi favorit în sondaje, lipsa de substanţă a promisiunilor sale electorale este mai puţin probabilă, mai ales pentru că acesta a mers mult mai departe în critica lui a politicii de rigoare germană. Chiar dacă nu ar realiza decât jumătate din promisiunile pe care le-a împărţi cu dărnicie, ar fi îndeajuns pentru a declanşa valuri care vor afecta fragila carcasă europeană. Şi unii actori ai Bursei pândesc aceste valuri.

Al cincilea scrutin care va avea o incidenţă asupra politicii germane şi europene va avea loc în Olanda. Coaliţia creştin-liberală fusese tolerată de populistul Geert Wilders şitocmai s-a destrămatsub presiunea imperativelor reducerii datoriilor. Următoarele alegeri, care vor avea loc imediat după vacanţele de vară, vor decide de asemenea de soarta politică a şefului guvernului, primul ministru Mark Rutte, omul care s-a dovedit a fi unul dintre cei mai fiabili şi mai eficace parteneri ai cancelarului german în materie de politică europeană.

Avântul populiştilor euro-fobi pe întregul continent, o posibilitate

În Olanda, miza este şi mai mare. Dacă până în prezent Geert Wilders îşi orienta politica lui de ură împotriva musulmanilor, acum el o întoarce puţin câte puţin împotriva Europei. Dacă această tactică va da roade, o astfel de modificare ar putea favoriza avântul populiştilor euro-fobi pe întregul continent. Mai ales că, pentru a ne întoarce în Franţa, Marine Le Pen pare a avea un scop precis în caz de înfrângere a lui Nicolas Sarkozy: divizarea UMP(Uniunea pentru o Mişcare Populară, partidul preşedintelui) şi anexarea aripii drepte a acestuia. Ceea ce ar putea împinge dinamica anti-europeană în centrul scenei politice.

E greu de spus dacă alegerile din Franţa şi din Olanda vor conduce la înfiinţarea unui nou partid de dreapta în Germania. Până în prezent, ţara a reuşit oarecum să înăbuşe orice tentativă de acest fel. Întrebarea este ce se va întâmpla în caz de victorie a dreptei la vecinii noştri din Vest.

Un lucru este sigur în ajunul acestor cinci alegeri: cele care au loc în Europa, şi mai ales printre vecinii noştri apropiaţi, sunt astăzi cel puţin la fel de importante ca alegerile într-un Land german – oricât de mare ar fi acesta. Având în vedere amploarea repercusiunilor acestor scrutine dincolo de graniţe, ne-am putea teoretic pune întrebarea de ce alegătorii germani nu ar fi autorizaţi să participe – chiar şi puţin, de exemplu în valoare de o voce din cinci – la voturile olandez şi francez. Şi reciproc, desigur.

O altă ciudăţenie pare evidentă: deşi ocupă rolul de femeie puternică a Europei, Angela Merkel nu ar fi probabil aleasă ca preşedinte al UE de către europeni. Dacă ar trebui să fie aleasă direct de către poporul german, ea ar avea majoritatea voturilor. Dar din cauza imperativelor speciale care predomină în Germania din cauza coaliţiei la guvern, ea ar putea, în ciuda popularităţii sale şi a capriciilor vieţii politice, să fie deposedată de putere. Cu alte cuvinte: Merkel stă călare pe o Europă care nu o poate da jos, şi poate fi involuntar izgonită de la putere de către germani, care de fapt nu doresc aşa ceva.

Această situaţie este, din punct de vedere al legitimităţii democratice, destul de ciudată, dacă nu chiar complet absurdă. Dar rămâne foarte interesantă.