Cele 12 munci ale lui Panagiotis Karkatsoulis

Panagiotis Karkatsoulis este un bărbat entuziast. Vorbeşte, reproduce dialoguri imitând voci diferite în care se reprezintă pe sine (cu un ton grav) şi pe ceilalţi (o voce mai subţire), gesticulează, se scarpină în cap, desenează grafice pe hârtie, mâzgăleşte din nou, nu reuşeşte să stea pe loc. Câteodată îşi încheie discursul cu un “ufff – încercam să explic această idee”.

De exemplu, faptul că este văzut ca un lucru rar este ceva ce îi inspiră una din aceste tirade. Se indigneză şi râde în acelaşi timp. “O excepţie, eu? Eu nu sunt o excepţie!” Dar îşi aminteşte, cu un hohot de râs, de reportajul făcut când a fost anunţat că a câştigat premiul Societăţii Americane de Administraţie Publică (atribuit cuiva care a provocat schimbări în administraţia publică), acum câteva luni. “Au mers să întrebe oameni din Piaţa Sintagma de ce naţionalitate ar fi cel mai bun funcţionar public din lume. Cineva a răspuns: 'Suedez, finlandez, german... grec cu siguranţă nu e!'. Altul a spus doar: 'E orice, mai puţin grec'”.

Karkatsoulis lucrează în Ministerul Reformei Administrative – s-a ocupat îndeaproape de responsabilii troicii – şi e profesor la Şcoala Naţională de Administraţie Publică. Ne primeşte în cabinetul său, unde are mai multe reproduceri, una, de exemplu după Gilbert & George, cu o culoare roz, care, atenţie, este asortată cămăşii sale.

Funcţionari publici capabili şi dedicaţi

El afirmă că în departamentul său există o echipă de funcţionari publici foarte capabili şi dedicaţi. “Acesta era unul dintre departamentele cele mai bine plătite, cu salarii de aproximativ 3 000 de euro. Acum, aceste salarii sunt de o mie şi ceva de euro. Aceste persoane ar fi putut să plece toate în sectorul privat. Dar nu au făcut-o, au rămas. Şi muncesc mai multe ore. De ce? Nu ştiu, bun, n-aş vrea să spun din patriotism...”

Indignarea lui Karkatsoulis nu insistă prea mult pe complicata şi nebuna maşinărie a administraţiei publice greceşti – un studiu făcut împreună cu 200 de colegi la cererea troicii a arătat că administraţia centrală numără în jur de 23 de mii de responsabilităţi diferite, şi că acestea se schimbă constant, în medie de 1140 de ori pe an. Dar astăzi, el devalorizează asta. “Aceste numere arată orice: 23 de mii de competenţe oficiale înseamnă enorm. Mai mult, dacă ne uităm cu atenţie, vedem că toate aceste 23 de mii de competenţe nu îi afectează pe funcţionari în acelaşi mod, unii continuă acolo, dar nu au nicio utilitate.”

Troica greşeşte vrând soluţii rapide, ignorând realităţile ţării în care se găseşte, argumentează. Funcţionarii săi nu ştiu nimic despre locul unde sunt trimişi. “Cineva a întrebat chiar: ‘Oare asta are legătură cu ceva mai profund, cum ar fi ADN-ul vostru?’”, povesteşte, ridicând vocea. Dar apoi coboară tonul, scuzându-se: “Este adevărat că sunt sub multă presiune”.

Ceea ce se cere Greciei “e ca şi cum s-ar dori să alerge cineva 100 de kilometri în zece secunde de parcă ar fi un sclav al secolului al XIX-lea – nu e posibil!”, spune. “E vorba de un parametru obiectiv. Nu este o discuţie despre dacă o voi face, dacă sunt corupt să nu o fac, daca nu am chef – pur şi simplu nu e posibil.”

Alt lucru care îl enervează: că se pare ca este o problemă uşoară. “Aşa e? Atunci de ce încercă toată lumea, [economistul] Paul Krugman, etc., să o rezolve?” Şi ceea ce îl deranjează şi mai mult: “De multe ori s-a aplicat o gândire îngustă, puţin primitivă. Vine cineva din Franţa şi spune: 'Să reformăm asta'. Cei mai mulţi încearcă să transfere propria lor realitate.”

Reforme niciodată realizate

Există în Grecia o problemă a reformelor de mii de ori anunţate şi niciodată realizate. Cui nu-i plac reformele? “Spuneţi-mi dumneavostră! Sistemului? Este evident că politicienii nu vor schimbări. Dacă ar vrea, de ce fac totul împotrivă?”, răbufneşte. “Multe lucruri ar trebui să se schimbe”, spune, dar subliniază: “Nu doar în Grecia, ci la Bruxelles, la FMI,etc., şi cum nu văd nimic din toate acestea, singura previziune pe care o am e că se va accentua criza.”

Ceea ce ne duce la alegeri. Pe cine va vota Panagiotis Karkatsoulis? “Nu ştiu, sunt deschis sugestiilor”, glumeşte. “Dacă gândim potrivit criteriilor raţionale, atunci trebuie să votăm numai unul din cele două mari partide [Pasok, stânga, Noua Democraţie, dreapta]. Lucrurile stau prost, dar se vor îmbunătăţi. Dacă, pe de altă parte, se crede că lucrurile se vor agrava, trebuie să ne mişcăm mai spre stânga sau mai spre dreapta.”

Şi totuşi, cu puţin înainte, vedem cum Karkatsoulis a spus că situaţia nu se va îmbunătăţi. “Nu, am certitudinea că lucrurile se vor înrăutăţi, în sensul că se va accentua criza. Dar, probabil, voi alege unul dintre cele două mari partide”, spune, explicând: “Pentru că eu cred că este mai uşor să se facă schimbări prin intermediul unuia dintre aceste două partide, şi e mult mai dificil în afara lor. Cele mai mici vor avea nevoie de mult mai mult timp pentru a face ceva”.

Compară apoi situaţia actuală cu ceea ce s-a întâmplat după căderea dictaturii [În 1974], cu o proliferare a partidelor de stânga (“şi eu am fost implicat în asta, sigur, era un lucru ce ţinea de generaţie”).

Contrar analiştilor politici, Karkatsoulis nu crede că aceste alegeri sunt un punct cheie. “Nu cred că este un lucru dramatic şi nu îi dau foarte multă importanţă. Cred că ţara este în tranziţie şi că totul va dura câţiva ani.”

Din Atena

Alegeri strânse

“Din periferia Atenei şi până la ultimul sat pierdut al ţării” cele două principale partide, Noua Democraţie (dreapta) şi Pasok (socialist) stau umăr la umăr, pronostichează To Vima. Dar pentru cotidian, alegerile legislative din 6 mai depind mai ales de opoziţia dintre

cei pro-memorandumul pentru austeritate [document semnat cu troica] faţă de cei anti-memorandum. Diferenţele din trecut bazate pe ideologiile fiecărui partid sunt astăzi complet depăşite şi ceea ce le distinge este clar poziţia lor în raport cu programul economic şi cu rambursările împrumuturilor acordate ţării. “Dreapta” şi “stânga” nu mai au semnificaţie reală şi situaţia se va schimba curând. […] Proliferarea micilor partide şi avansul partidelor extremiste este dovada. Din nefericire, fie prin discursuri, fie prin tăcere, cele două mari partide mint: ele spun că au soluţii la o problemă lipsită de soluţie.