Alegeți o limbă
Aşa se întâmplă întotdeauna cu filmele germane: orice moment de glorie este imediat urmat de o lovitură. Entuziasmul stârnit de filmul „Barbara”, al lui Christian Petzold - premiat la Festivalul de Film de la Berlin - a fost rapid răcit de o critică publicată în ediţia de duminică a Frankfurter Allgemeine Zeitung, care replasa filmul într-un context oribil, şi anume al celorlalte filme aducându-şi contribuţia la opera de memorie privind RDG. Este uimitor de a vedea unii critici de film încăpăţânându-se să impună astfel o misiune, un mesaj, cinematografiei germane. În aşa măsură încât cititorului i se sugerează că „Barbara” nu trebuie în primul rând să convingă din punct de vedere cinematografic: ci trebuie ca filmul să îndeplinească anumite criterii de interes public. Regizorul este aşadar rugat să dea o imagine "fidelă" a istoriei! Se aşteaptă deci de la regizorii germani să acorde prioritate "rigorii istorice"?
Pertinenţa tematică
Acest tip de elogii otrăvite nu pot face rău filmului „Barbara”, care este o reuşită în opinia tuturor - el a fost nominalizat la Deutscher Filmpreis. Aruncând o privire peste selecţia festivalului, se poate lesne înţelege dilema cu care se confruntă industria culturală şi sistemul ei de subvenţii: epuizarea prin supra-exploatarea tematică. Acest obicei al producţiei cinematografice germane de a face filme care vizează clasa cultivată şi această sârguinţă în tratamentul subiectelor încep să devină agasante.
Dacă am studia peisajul nostru cinematografic, din punctul de vedere al producţiilor care sunt cât de cât valabile pe plan comercial, am descoperi că inima economică a producţiei cinematografice - şi anume filmele mainstream, pentru publicul larg - reprezintă doar o mică fracţiune din filmele subvenţionate. Prin urmare, acest cinema care atrage cinefilii în săli se sărăceşte din sezon în sezon. Este surprinzător de a constata în acest segment proporţia relativ ridicată de regizori auto-didacţi.
În faţa lor, o cantitate industrială de filme "de calitate", care, atât în substanţă cât şi în formă, intră în categoria artă şi eseuri - aproape toate sunt regizate de foşti elevi ai şcolilor de film. Printre subiectele abordate în filmele aflate în competiţie în Deutscher Filmpreis: tulburări mentale, boala Alzheimer, cancerul - cărora trebuie adăugate subiecte de interes public la modă: problemele de integrare, neo-fascismul, critica lumii finanţelor, opera de memorie privind RDG, şi aşa mai departe. De ce toate aceste filme văd lumina zilei? Oare datorită pertinenţei lor tematice, care le creşte şansele de a fi subvenţionate?
Plictis
În ciuda unor competenţe formale în creştere constantă, filmul german dă impresia de a nu mai propune decât un catalog de disertaţii. Regia nu mai oferă decât un rol minim muzicii şi se supune poruncilor autenticităţii (adeseori remarcabilă) în jocul actorilor şi cadraj. Oare nu este aici prea multă artă, prea multe intenţii bune? Invers, filmele populare, filmele de plăcere, filmele cu paiete, filmele care seduc, au devenit practic operele unor antreprenori solitari. Odinioară, toată lumea se complăcea în denunţarea producţiilor germanice considerate comerciale şi banale. Astăzi, a venit poate momentul de a apăra emanaţiile cele mai triviale ale cinematografului german, care par a fi pe cale de dispariţie.
Toate măsurile de ajutorare a sectorului pornesc de la o intenţie bună. Dar dacă Academia Filmului german încearcă cu voinicie să-şi ascundă disensiunile, războiul este în toi între cinematografia comercială şi cea de artă şi eseu.
Este surprinzător de a constata că cinematografia oficială germană caută, şi în modul cel mai jenant cu putinţă, să fie pe placul Berlinului. Cinemaul german este o sculptură în echilibru, aureolată de recompense şi elogii. Succesele internaţionale din ultimii ani i-au dat o siguranţă iluzorie. Avem aproape poftă să spunem regizorilor: nu încercaţi să închideţi rănile! Luaţi-vă de guler! Aceste invitaţii sunt pentru moment primite cu indiferenţă. Welcome to the German future! Bine aţi venit în viitorul german! Halal viitor german! Pasiunea adevărată are cu totul altă înfăţişare.
Gravitate deliberată
Anumite genuri sunt din ce în ce mai populare în întreaga lume, precum cel fantastic. Sunt ele reprezentate în cinemaul german? Nu. Şi totuşi există în Germania o tradiţie a filmului de groază şi fantastic care doar aşteaptă să fie dezgropată, precum comoara Nibelungilor. Gravitatea deliberată a cinemaului german contemporan este în contra-curent faţă de nostalgia marelui spectacol, a comediei de situaţie cu gaguri, a senzaţiilor forte - a tot ceea ce alcătuieşte baza cinematografului. Se neagă cinemaul în ceea ce poate avea dăunător şi strident, se neagă această pulsiune explozivă de moarte şi sursă de creativitate, care a dat întotdeauna naştere la minunate "filme proaste".
În plus, o nepăsare amestecată cu provocare a făcut mereu parte din filmul popular german. Dar, din 1990, filmele germane şi-au pierdut în mare măsură această naivitate. În adâncurile inconştientului său, cinemaul german recunoaşte poate adevărata problemă în raportul său cu debordările de imaginaţie - care, de la căderea Zidului, sunt tratate ca la şcoală şi încadrate cu grijă. Prea multă structură, prea puţină exuberanţă.
Şi, printre celelalte filme ale anului [2011], personajul principal al „Schlafkrankeit” [Boala somnului] de Ulrich Köhler rătăceşte prin noua Africă şi regăseşte "sălbăticia" originală a colonelului Kurtz [în cartea "Inima întunericului" de Joseph Conrad şi "Apocalypse Now", filmul lui Francis Ford Coppola] - dar într-un mod cu totul diferit. Filmul comentează implicit domnia globală a corectitudinii politice şi lasă un sentiment profund de alienare şi de singurătate devastatoare. În acest sens, toate filmele noastre cu mesaj şi cu temă sunt astfel tributare unei minciuni. Societatea - şi artiştii sunt incluşi - se amăgeşte ea-însăşi căutând cu orice preţ să conserve, printre ceea ce este acum considerat mondial "bun", o ţară îmburghezită ad nauseam, cu cote pentru femei, cu legile sale anti-tabac şi cinema-ul ei de utilitate publică. Oricât de mincinoase ar fi fost şi ele, filmele locale germane din anii 1950 erau mai puţin necinstite.
