Niciodată, fără îndoială, nu a mers atât de departe. Cu toate acestea, în meseria ei, Florence Aubenas are obiceiul de a explora : a fi reporter, asta înseamnă să umbli. În douăzeci de ani şi pentru diferite ziare (Libération şi acum Le Nouvel Observateur), a vizitat atât periferii dificile cât şi în ţări aflate în război, a fost în comisariate de poliţie precum şi în tribunale sau uzine aflate în grevă. Curioasă, puternică, nerăbdatoare – dispusă până şi să plătească un preţ greu : într-o zi din 2005, la Bagdad, a fost răpită şi ţinută prizonieră împreună cu ghidul său irakian. Din aceasta lungă şi dificilă captivitate (157 de zile), a ieşit cu o mare demnitate şi o oarecare notorietate.

De data aceasta totuşi, jurnalista nu a mai luat avionul. Pentru locul unde a mers, nu mai era nevoie : Caen se află la două ore de Paris sau cum s-ar spune, la uşa de alături. Totuşi acesta este oraşul în care a mers cel mai departe, din punct de vedere uman şi profesional. Timp de aproape şase luni Florence Aubenas a devenit "doamna Aubenas", 48 de ani, fără o calificare specială – o şomeră printre multe altele, zeci de alte persoane care nu au recunoscut-o. Zi de zi, ea s-a amestecat cu masa informă a solicitanţilor de locuri de muncă, cu cei care trec de la un contract pe durată determinată la un loc de muncă prost plătit – cu toată această mulţime pentru care este evident că nu va mai găsi de lucru, ci doar câteva ore pe aici pe colo, dar şi asta doar dacă are noroc. Când i-a venit ideea de a face această experienţă, Florence Aubenas citise mai multe cărţi despre procesul de imersiune, începând cu Cap de turc [Tête de Turc] (editura La Découverte, 1986), de Gunter Wallraff, cea mai celebră dintre toate. La acea epocă se întreba dacă practica jurnalistică îi va fi de folos. Un articol poate schimba lucrurile? "Ni se spunea : "Este criză, totul va fi înghiţit", iar eu, aşezată la biroul meu, eram derutată : Realitatea îmi scăpa. De când lucrez, criza este prezentă tot timpul, e omniprezentă şi intangibilă în acelaşi timp. Nu mai înţelegeam".

La Caen, în nordul sărac al Franţei

De aici decizia de a pleca la Caen, unde se va înscrie la şomaj şi va duce o viaţa unei solicitante de loc de muncă, pentru "a povesti despre această Franţă care nu reuşeste să iasă la liman" ; pentru a-şi face meseria, dar mult mai extins, mai profund, deci mult mai edificator. Fără să mai abordeze oamenii cu un carnet în mână, ci "să facă parte dintre ei, cu toate restricţiile pe care acest lucru le presupune". Să intri în pielea unei şomere, pentru că "nu totul se întâmplă prin cuvinte. Doream să depăşesc bariera discursului : să trăiesc acolo, pentru a nu fi tentată, de exemplu, să mă adresez în prioritate oamenilor care se exprimă bine, cum aş fi făcut-o în calitate de jurnalistă".

Plecând, a prevăzut că va rămâne până în momentul în care va obţine un contract de muncă pe durată determinată. Patru luni i se părea un termen rezonabil. Odată la faţă locului, a trebuit să suporte dezamăgirea. "Mi-a trebuit o lună şi jumătate pentru a găsi" spune aceasta. Un loc de muncă? Nu, bineînţeles : câteva ore de lucru, la cele două extremităţi ale zilei, pe un vapor care traversează canalul Mânecii şi în birouri, campinguri, clădiri. La început, scria în fiecare seară, mai târziu doar o zi din două, din cauza oboselii. "Cu cât trecea timpul, cu atât se apropia de un jurnal intim. După o lună am abandonat. Nu mai eram cineva care observă, ci cineva care şi-a pierdut controlul şi încearcă să rămână pe linia de plutire".

I s-a întâmplat să se gândească la experienţa sa de ostatică? "Nu, nu cu adevărat, dar se poate că fără acea captivitate nu aş fi avut curajul de a face ceea ce am făcut". Luptându-se cu teama de a nu fi descoperită, cu teama de ridicol (cea de a face pe curajoasa printre cei săraci"), dar mai ales libertatea de a nu fi constrânsă de timpul care trece, "această materie atât de preţiosă pentru un jurnalist". Perioada de şomaj, de aşteptare şi iar de aşteptare, călătoriile interminabile (şi neplătite) spre locuri unde mergi să lucrezi o oră, de acel timp nu avea nici cea mai mică idee înainte de a fi intrat în acea experienţă. Ea, Florence Aubenas, nu a reuşit să pună capăt contratului de inchiriere al unei camere la Caen. Iar în cei câţiva metri pătraţi închiriaţi cu 348 de euro pe lună, şi-a scris cea mai mare parte a cărţii sale "Cheiul Ouistreham" [Le quai de Ouistreham], Editura l'Olivier. Mergând acolo, a decis să folosească banii pe care i-a obţinut din cartea asupra procesului Outreau : Confuzia (La Meprise), Ed. Seuil, 2005. "Am păstrat aceşti bani, erau sacri : mi-am zis că doar nu o să cumpăr o maşină cu banii Outreau" ! Şi i-au prins bine : niciodată, în cele şase luni de muncă nu a reuşit să câştige atât cât să poată trai. Nici măcar foarte modest.