Alegeți o limbă
Pentru persoanele, din ce în ce mai numeroase, care acuză germanii de aroganţă şi de complezenţă în felul în care au tratat criza din zona euro, înfrângerea echipei Bayern München în finala Ligii Campionilor de către protectoratul rus cunoscut sub numele de FC Chelsea va fi oferit o anumită cantitate de... ei bine, singurul cuvânt ar fi Schadenfreude [bucurie din nefericirea altora].
La începutul meciului, în München Allianz Arena, a fost derulat un afiş mare, pe care scria "Oraşul nostru, Stadionul nostru, Cupa noastră". Purtătorul de cuvânt al bavarezilor, Süddeutsche Zeitung, publicase înainte de meci pronosticul a nu mai puţin de 56 de "experţi" şi, întru satisfacţia tuturor, toţi cei 56 declaraseră că victoria echipei Bayern era aproape sigură.
Mărturisesc că după rezultat nu am putut rezista să nu mă conectez pe site-ul web Süddeutsche, pentru a citi raportul reporterului său din sala de bal a hotelului Postpalast, din München, unde 800 de oaspeţi fuseseră invitaţi pentru a sărbători victoria inevitabilă a lui Bayern: "Pluteşte o atmosferă teribilă în camera decorată festiv... feţe oropsite pretutindeni". Asta este, este doar un joc. Ceea ce nu este cazul luptei pentru a ţine moneda euro la suprafaţă, joc în care Germania este acuzată de a juca împotriva restului membrilor monedei, atunci când ar fi trebuit să realizeze că toată lumea este în aceeaşi echipă.
Angela, ca Bayern, pusă pe banca acuzaţilor
La summitul G8 de la Washington, cancelarul german Angela Merkel a fost, într-adevăr, pusă pe banca acuzaţilor, toţi ceilalţi lideri, cu Obama în frunte, luând-o la rând să-i spună să accepte să lanseze aşa-numitele euroobligaţiuni, utilizând efectiv contribuabilii germani pentru a garanta uriaşele datorii zonei monedei unice.
Lăsând deoparte faptul că propria Curte Constituţională a guvernului german i-a dat cuvânt de ordine că nu putea face aşa ceva, ar fi oricum complet inacceptabil pentru opinia publică a ţării - cum ar fi pentru orice popor suveran într-o poziţie similară. Şi se poate spune că, în termeni de garanţii, Merkel a mers mult mai departe decât ar fi fost pe placul electoratului ei.
Există o mânie crescândă din partea poporului german faţă de ideea că trebuie să-şi asume un risc asupra pensiilor lor mai degrabă decât să exercite presiuni asupra vecinilor lor mai risipitori pentru ca aceştia să "acţioneze în mod responsabil". Într-adevăr, nu ar fi o surpriză dacă presiunea internă ar creşte în favoarea părăsirii monezii euro şi revenirii la moneda naţională.
O soluţie sănătoasă
Dar clasa politică din Berlin nu ar aproba niciodată o astfel de întorsătură, deşi ar fi probabil cea mai sănătoasă soluţie atât pentru Germania cât şi pentru restul Europei: datoriile în euro ale unor ţări precum Spania, Portugalia şi Italia ar fi devalorizate, îndepărtând pericolul de faliment. Între timp, Germania ar continua să fie un formidabil exportator cu o monedă chiar şi mai puternică, aşa cum era înainte de impunerea monedei euro - împotriva teribilelor avertismente ale Bundesbank, ai cărei economişti întotdeauna au înţeles că o uniune monetară fără un guvern federal european unic era sortită să se dezmembreze.
Culmea ironiei în actuala hărţuire diplomatică a Berlinului este că singura soluţie, în afară de separare ,ar fi ca Germania să asume un rol hegemonic în Europa, ceea ce ar putea provoca şi mai multă ranchiună împotriva ei în rândul vecinilor din sud. Şi la fel de ironic este că Germania a renunţat la atotputernica Deutschmark întocmai din cauza conştiinţei dureroase a reputaţiei sale istorice, cea de a fi atentat la dominaţia Europei.
Desigur, este adevărat că exportatorii germani au câştigat mult din posibilitatea de a face comerţ în întreaga Europa într-o monedă comună, cu vecinii lor mai puţin avansaţi din punct de vedere economic. Argumentul economic obişnuit este că excedentele mari astfel construite trebuie să se ducă undeva, şi că acel undeva au fost împrumuturi la fel de mari acordate debitorilor de stat şi privaţi în restul zonei euro. Astfel, continuă argumentul, este în interesul Germaniei de a face tot ce poate pentru a salva aceste economii, sau ea va pierde oricum nenumărate miliarde prin ne-recuperarea fondurilor investite.
Bitte, acceptaţi euroobligaţiunile!
Acest lucru are sens în termeni pur contabili, dar aşa cum a părut ridicol să fie învinovăţit Beijingul pentru modul în care băncile americane au dirijat surplusurile mari în dolari ale Chinei, prin nebuneşti scheme speculative imobiliare în Florida şi California, la fel de ciudat este de a crede că Berlinul este cumva vinovat din punct de vedere moral pentru balonul imobiliar spaniol, şi la fel de ciudat de a-şi imagina că, dacă germanii ar "mutualiza" cea mai mare parte a acestor pierderi prin intermediul propriilor lor contribuabili, acest lucru nu ar încuraja pur şi simplu să continue cele mai proaste practici bancare : numai acum băncile spaniole admit cât de găunoase le sunt catastifele, mult timp după ce americanii s-au pocăit pentru ale lor.
Unul dintre proprii noştri politicieni, care a crezut că ţara noastră a fost nebună ne-aderând la euro, Nick Clegg, a îndemnat ieri germanii să accepte euroobligaţiunile şi astfel de a garanta datoriile continentului - cu tot cu cele ale Greciei corupte. El a declarat unui reporter de la Der Spiegel că această acţiune este "inevitabilă", oricât ar fi contribuabilii germani de "reticenţi faţă de aceste idei şi faţă de perspectiva de a deveni... vistierul Uniunii Europene". La care jurnalistul care îl interoga pe viceprim-ministrul britanic a răspuns: "Baftă cui încearcă să explice asta unui public german".
Într-adevăr. Şi, în orice caz, nu trezorierul este cel care decide? Asta este ceea ce doreşte cu adevărat Europa? Germania nu doreşte - şi are dreptate.
Din München
Germania, cel mai îndatorat stat din zona euro.
La summitul informal al şefilor de stat şi de guvern din zona euro, din 23 mai, Angela Merkel va fi mai singură ca niciodată, considerăSüddeutsche Zeitung :
Cu politica sa de austeritate şi mijloacele sale de consolidare, tot mai multe ţări se ridică împotriva ei. Înainte de summitul de la Bruxelles, nu există nicio îndoială că lumea aşteaptă mai multă iniţiativă din partea Germaniei. […] Noul preşedinte francez, François Hollande, se presupune că trebuie să găsească un drum care se îndepărtează de politica austerităţii. Tocmai înainte de summitul extraordinar de la Bruxelles, Merkel pare izolată – împotriva tuturor celorlalţi. Aici strângătoarea încăpăţânată, acolo iniţiatorii creşterii. Aparenţe înşelătoare. În ciuda reţetelor fiscale sclipitoare, guvernul acumulează datorii. […] Germania este ţara cea mai îndatorată din zona euro.
