Să ne imaginăm că primeşti un telefon de la un avocat – hai să o numim Angela – care te convoacă la biroul ei. Aici, ea îţi prezintă doar capitolul referitor la penalizări al unui contract, adică acea parte care îţi precizează în mod specific pedeapsa pe care o rişti dacă nu respecţi termenii contractuali.

Apoi Angela îți spune să semnezi chiar acum contractul, altfel vei avea mari probleme. ”Dar”, întrebi tu mirat, ”unde este restul contractului?” ”Este încă în lucru. Nu te priveşte pe tine. Tu doar semnează aici!”, îţi răspunde ea firesc.

Acest scenariu este destul de apropiat cu situaţia curentă şi absurdă în care ne aflăm în privinţa noilor reglementări fiscale. Tratatul, după cum toată lumea începe să-şi dea seama, nu este un contract politic nou care să ajute Uniunea Europeană să iasă dintr-o posibilă criză mortală. Este doar o clauză, referitoare la sancţiuni.

Această clauză, de sine-stătătoare nu are nici un sens, fără a se cunoaşte toţi termenii tratatului. Solicitarea de a semna în alb înainte de a cunoaşte întregul conţinut al contractului este un act de dispreţ total.

Arta şmecheriei

Singurul răspuns raţional al irlandezilor la acest act de dispreţ ar fi să se reîntoarcă la resursele considerabile pe care le oferă evaziunea, ambiguitatea şi eludarea fiscală. A sosit în sfârşit momentul să folosim arta şmecheriei.

În cartea "1066 And All That" – o memorabilă lucrare ce parodiază istoria Angliei – autorii remarcă că de fiecare dată când englezii au crezut că au găsit un răspuns la chestiunea irlandeză, aceştia din urmă au schimbat imediat subiectul.

În contextul relaţiilor anglo-irlandeze, aceasta este doar o glumă nevinovată, dar, din punctul de vedere al Uniunii Europene, schimbarea subiectului discuţiei este o trăsătură specific irlandeză. S-a întâmplat deja de două ori: prima oară cu tratatul de la Nice, în 2001-2002, apoi cu tratatul de la Lisabona, în 2008-2009.

Considerând posibilitatea de a alege între Da si Nu, răspunsul nostru este de genul ”Nu, dar mda...”: un du-te-vino care sugerează răspunsul Da la aceeaşi întrebare, dacă ar fi formulată diferit. Acest exemplu nu este unul dintre cele mai glorioase episoade din istoria democraţiei irlandeze. El sintetizează caracteristica de şerpărie a culturii politice irlandeze.

Dar, poate că este timpul să tragem și foloase din această trăsătură și poate că, dintre toate opţiunile care ni s-au dat, ”Nu, dar mda...” este de fapt răspunsul cel mai onest şi plin de înţelesuri la situaţia absurdă şi jignitoare cu care ne confruntăm.

Cel mai evident lucru pe care Guvernul ar fi putut să-l facă era să amâne referendumul, deoarece criza europeană crează o semnificaţie inconsecventă a rezultatului, indiferent care ar fi acela. Această atitudine nu ar fi nici măcar una de curaj.

Demersuri automate

Nu doar Franța refuză să semneze tratatul așa cum este el la ora actuală, dar chiar și Germania a trebuit să amâne ratificarea lui. În ciuda acestor fapte, guvernul irlandez este atât de speriat de a nu devia nici măcar cu un pas de la calea percepută a fi cea corectă, încât îşi continuă demersurile în mod automat.

Acest lucru lasă electoratul afundat într-o stare de confuzie. Opţiunile Da şi Nu nu sunt suficiente pentru a reprezenta poziţia opiniei publice. Majoritatea alegătorilor sunt de fapt divizaţi în două tabere: (a) Da, pentru că nu există altă opţiune; (b) Nu, dar întrebaţi-ne din nou după ce aţi identificat o strategie de creştere economică.

Prima dintre opţiuni – ”trebuie să semnăm” – nu este de fapt un motiv de a vota Da, ci mai mult un motiv de a altera voturile. Din moment ce nu există opţiuni, referendumul nu este decât o şaradă. Este o parodie a democraţiei. Singura cale de a recupera puţin din simţământul de demnitatea civică ar fi o acţiune a maselor, de invalidare a voturilor.

A doua opţiune – ”Nu, dar...” – conştientizează faptul că ar putea exista un context în care tratatul fiscal să aibă sens. De exemplu, un angajament pe termen lung al Uniunii Europene de a investi în creşterea economică ar schimba în mod radical socotelile referitoare la bugetul irlandez.

O rezoluţie bancară europeană corectă ar ridica de pe spatele cetăţenilor greutatea masivă reprezentată de costurile creditării băncilor falimentare. Însă, nu se ştie încă dacă și în ce măsură noua abordare a crizei va forţa o schimbare radicală a strategiei.

Un vot ”Nu” împreună cu invitaţia implicită de a reveni atunci când contractul este complet este cel mai onest răspuns la cererea de a lua o decizie în necunoştinţă de cauză. De asemenea, ar fi un act de responsabilitate al cetăţenilor europeni de a încuraja o schimbare de direcţie fără de care Uniunea Europeana s-ar autodistruge.

Caracteristica irlandezilor de a schimba subiectul sau de a pune aceeaşi întrebare altfel se pare că este acum o necesitate vitală pentru Europa.