Prezicătorii îşi freacă mîinile, convinşi că sunt pe punctul de a câştiga partida. Posibilitatea care dădea fiori şi pe străzile din Madrid şi în birourile din Berlin – ca o ţară mare din UE să solicite ajutor de la fondul de salvare – pare tot mai apropiată.

Preşedintele Mariano Rajoy a negat luni [28 mai] pentru a nu ştiu câta oară că băncile spaniole vor necesita o salvare externă, dar gaura făcută de Bankia împinge ţara şi mai mult către abis.

Deja înainte de a se şti că statul trebuia să injecteze 19 000 de milioane de euro adiţionale în Bankia, mai mulţi experţi avertizau în privinţa necesităţii ca, oricât de dureros ar fi, Guvernul să ceară bani din exterior pentru a-şi recapitaliza instituţiile financiare.

Trebuia să o fi făcut mai demult. Dar mai bine mai târziu decât niciodată”, asigură Daniel Gros, cercetător al CEPS [Centrul pentru Studii Politice Europene]. “Pare probabil ca Spania să intre anul acesta în vreun program tutelat de troică, drept condiţie pentru mai mult sprijin de la BCE pentru datoria sa suverană sau pentru băncile sale”, spunea William Buiter, economist şef al lui Citi, acum câteva luni.

Spectrul intervenţiei

În ecuaţie rămân mai multe necunoscute de lămurit. Nu doar dacă Spania va face în sfârşit pasul. De asemenea interesează ce sistem se va folosi, dacă persoanele care fac economii se vor lăsa cuprinse de panică, sau dacă se va putea evita efectul de contagiere, care ar arăta direct spre Italia, şi mai târziu spre Franţa şi Belgia.

Vara trecută, liderii UE au luat două decizii care au netezit drumul pentru ca fondul temporar de salvare – oficial Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) – să evite prăbuşirea unei părţi importante a sectorului bancar spaniol. Mai întâi a crescut dotarea fondului, care a trecut de la 440 000 la 780 000 de milioane de euro, chiar dacă a rămas la 440 000 de milioane capacitatea efectivă a împrumutului.

O lună mai târziu, acţiunile au fost extinse: mecanismul de ajutorare se va putea folosi şi pentru a se recapitaliza instituţiile financiare prin intermediul împrumuturilor pentru state.

Problema este că banii ar merge mai întâi la guvern, cel care ar asuma datoria, şi care i-ar direcţiona către instituţiile financiare. Asta implică şi condiţii: o intervenţie cu toate consecinţele sale, cu contrapartide precum cele impuse Greciei, Irlandei şi Portugaliei. Puţin va conta atunci că este vorba de o salvare “light” – pentru a salva băncile, nu statul – pentru că Europa ar putea să condiţioneze aspecte precum politica fiscală, serviciile publice, privatizările sau gestionarea entităţilor ajutate, cu exigenţa unor planuri dure de restructurare.

Dar poate cea mai îngrijorătoare este posibilitatea ca Spania să fie incapabilă să se finanţeze pe piaţă nu se ştie cât timp. “Se poate numi în multe moduri, dar este o intervenţie în toată regula”, spune o altă sursă din comunitatea europeană.

Un scenariu cunoscut

Se deschide astfel uşa unui scenariu care aminteşte în parte de Irlanda: părintele stat îşi sprijină băncile, dar gaura de umplut este mult prea mare şi ţara se vede condamnată la o intervenţie externă. “Dacă banii ar putea merge direct la bănci [opţiune care se loveşte de refuzul Germaniei], ele ar fi responsabile să-i dea înapoi”, explică profesorul Santiago Carbó.

Europa ar trebui să controleze şi să supervizeze instituţiile salvate, ceea ce ar presupune începutul uniunii bancare. Dar să nu ne înşelăm, asta nu se va întâmpla până nu se va ratifica MES”, adaugă Guntram Wolff, de la think-tankul belgian Bruegel.

MES de care vorbeşte Wolff este Mecanismul European de Stabilitate, care de la 1 iulie trebuie să se transforme în fondul de salvare permanent, înlocuind FESF. Nu doar că va fi mai puternic (cu jumătate de miliard de euro în bani proaspeţi). Va fi şi mai flexibil. Dar pentru ca să intre în vigoare trebuie încă să-l ratifice o mare parte din statele membre. O întârziere în acest calendar, cu Spania arzând, ar fi un semnal catastrofic.

Ce se va întâmpla dacă până la urmă guvernul spaniol se va vedea obligat să recurgă la fondul se salvare? Răspunde profesorul de la Harvard, Kenneth Rogoff: “Dacă zona euro şi BCE nu fac paşi clari şi foarte rapizi, va exista panică bancară în întreaga zonă periferică şi o fugă de capitaluri fulgerătoare. Pentru a evita acest lucru este nevoie de lichidităţi pentru bănci. Zona euro va trebui să urce câteva trepte în uniunea fiscală, cu eurobondurile. Vom vedea din nou măsuri excepţionale, de necrezut până de curând, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată când Europa s-a aflat pe punctul de a se prăbuşi”.