Chiar dacă "revoluţiile colorate" din Georgia şi Ucraina nu au avut rezultatele sperate, acestea au iniţiat totuşi procesul de transformare al aparatului de stat şi al societăţilor. Şi atunci, de ce este UE atât de puţin motivată în a atrage aceste două ţări în sfera sa de influenţă? Vinovaţii potenţiali sunt numeroşi. Primele desemnate sunt elitele politice locale. În Ucraina, acestea au fost lipsite de determinare pentru a transforma victoria din Maidan [piaţă din Kiev unde a avut loc Revoluţia Portocalie din 2004] într-un program de reforme. În cazul Georgiei, în schimb, succesul reformelor interne a fost sursa unei încrederi excesive, care s-a dovedit fatală pentru ţară, prin decizia nefericită de a intra în război împotriva Rusiei şi prin aplicarea unui regim autoritar "versiune de catifea".

Aceste două atitudini au furnizat un excelent alibi elitelor occidentale, care judecă Georgia şi Ucraina nu doar după criteriile schimbărilor interne, dar mai ales, şi indiferent de ce ar spune acestea, după criterii geopolitice. Iar geopolitica este vinovatul numărul doi. Vecinătatea cu Rusia, care consideră vechile ţări ale Uniunii Sovietice ca făcând încă parte din sfera ei de influenţă, convinge în mod eficient Europa să iniţieze afaceri în zonă. "Războiul rece", ca şi stare de spirit, continuă să modeleze politica europeană.

Războiul rece modelează în continuare politica europeană

Al treilea vinovat este în cele din urmă "Proiectul", adică Europa aspirând la o uniune din ce în ce mai puternică din punct de vedere economic şi politic. Extinderea la noi ţări trebuie prin urmare să ţină seama de capacitatea şi de voinţa acestora din urmă de a participa la un proiect definit deja şi de capacitatea lor de a se conforma regulilor concepute şi puse în aplicare în mod treptat, de către ţările fondatoare. În caz contrar, aceşti noi membrii "iliciţi" nu ar face decât să întărească aria periferiei estice şi de a-şi consolida capacitatea de a întârzia avansarea proiectelor de dezvoltare de către şi pentru centru. Din această perspectivă, Georgia şi Ukraina apar drept potenţiale surse de îngrijorare.

Dar nu trebuie să uităm că probleme similare au afectat ţările Europei Centrale odată cu ieşirea lor din structuri militare precum Pactul de la Varşovia sau Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Cu două mici diferenţe totuşi. Elitele noastre post-comuniste nu au fost la fel de sovietizate ca în Ucraina, iar noi am avut o elită puternică provenită din Solidaritatea. Istoria a fost de partea noastră. Aceasta a asigurat polonezilor, cehilor şi ungurilor şansa de a fi ascultaţi, iar ambiţia de a bate la porţile occidentului a fost nelimitată. Cu toate acestea, de cele mai multe ori am fost priviţi cum este privit astăzi estul: drept o mulţime de oameni săraci şi necivilizaţi, şmecheri de toate felurile care încearcă să saboteze securitatea şi prosperitatea pe care occidentul a construit-o timp de decenii. Cu alte cuvinte, drept nişte barbari incapabili de a înţelege raţiunea superioară şi desigur, lipsiţi de înţelegerea fenomenului de integrare europeană şi de dorinţa de a se implica în acest proces.

Polonezi, cehi şi maghiari: ascultaţi şi dispreţuiţi

În schimb, poziţia noastră geopolitică la ieşirea din blocul comunist a fost mult mai proastă. Rusia era în acea perioadă o ţără mult mai imprevizibilă decât este în prezent. Era o superputere în declin, capabilă de a ne provoca noi răni. Dar am reuşit, în ciuda acestei adversităţi. De ce nu s-ar întâmpla la fel cu Georgia şi cu Ucraina? Răspunsul trebuie căutat în perioada care s-a scurs după 1989, perioada care a schimbat o mulţime de lucruri.

"Revoluţiile colorate" nu sunt o extensie a toamnei popoarelor din 1989, chiar dacă aparenţa şi retorica lor ar putea să ne reamintească de propria noastră experienţă. Aceste revoluţii s-au născut în alte circumstanţe, interne şi externe, nu au provocat schimbări geopolitice la scară mondială, ci doar la nivel subregional. Ele nu au schimbat contextul politic din Europa ci doar l-au adaptat noilor circumstanţe. Extinderea Uniunii, definită acum câţiva ani de profesorul Jan Zielonka (profesor de studii europene la Universitatea Oxford) drept un proiect neo-imperial, deoarece este fondată pe jocuri de putere şi pe accesul la noi ţări, este lipsit de sens în ceea ce priveşte vecinătatea orientală actuală a UE.

Europa nu se mai vede ca o mare putere

Spre deosebire de anii 90, Europa abandonează încetul cu încetul viziunea pe care o are despre ea însăşi, de mare putere. Prin urmare, este dificil să aşteptăm din partea acesteia să continue procesul prin care ar putea să-şi consolideze puterea. Această atitudine se traduce în rândul ţărilor aspirante printr-o conştientizare a faptului că există o viaţă fără UE, cu sau fără NATO.

Principalele direcţii ale politicii ucrainiene s-au dezvoltat fără influenţele factorului european. Statul Ucrainean s-a întărit în spatele jocurilor de integrare europeană şi de aderare la NATO. În cazul Georgiei situaţia a fost un pic diferită, dar războiul pierdut împotriva Rusiei însoţit de neputinţa Europei şi a Statelor Unite, au avut o influenţă mult mai importantă asupra identităţii politice contemporane, de aspirantă susţinută înainte de 2008, la o integrare deplină în occident.