Probabil prea brutală, directoarea FMI, Christine Lagarde, a dat iarăşi cu bâta-n baltă în acest weekend, într-un interviu cu cotidianul britanic The Guardian, mirându-se de această impresie de nedreptate. Pentru ea, Grecia nu este de plâns în mod deosebit: "Mă gândesc mai mult la acei copii dintr-o şcoală într-un sătuc din Niger care au doar două ore de curs pe zi, care stau trei pe un scaun şi care doresc cu pasiune să aibă acces la educaţie. Mă gândesc la ei în permanenţă, pentru că eu cred că au mai multă nevoie de ajutor decât populaţia din Atena". Pentru Lagarde, "grecii ar trebui să înceapă prin a se ajuta reciproc", şi anume "plătindu-şi impozitele în întregime".

Dincolo de violenţa discursului, oarecum stângace la trei săptămâni înainte de noile alegeri legislative greceşti, directoarea FMI pune degetul acolo unde doare. Desigur, investitorii au comis o greşeală împrumutând fără măsură Greciei de douăzeci de ani încoace. Dar ei au plătit deja preţul acestei greşeli, trebuind să-şi reducă cu peste 70% creanţele (printre ei fiind şi mulţi investitori greci, bănci, fonduri de asigurări, fonduri de pensii), fie 105 miliarde de euro. Este vorba aici de cea mai mare restructurare de datorii din istoria capitalismului ("numai" 88 de miliarde de dolari pentru Argentina).

Dintr-o solidaritate cu interes, căderea Greciei riscând să ducă la o prăbuşire a monedei unice, zona euro şi FMI au împrumutat Atenei un total de 240 de miliarde (pe mai mulţi ani, această sumă nu a fost încă plătită integral). La care se adaugă (cel puţin) 50 de miliarde de obligaţiuni de stat greceşti răscumpărate de Banca Centrală Europeană pe piaţa secundară (piaţa de revânzare).

Fie 290 de miliarde de euro, aproximativ de 2.5 ori suma bugetului comunitar anual, pentru o ţară de 11 milioane de oameni cântărind doar 2% din PIB-ul UE. FMI, care a împrumutat el singur o treime din această sumă, nu a vărsat niciodată în istoria lui atâţia bani unui singur stat...

Europa susține Grecia de treizeci de ani

Să aducem aminte de asemenea că această solidaritate nu datează numai din timpul crizei: de la aderarea ei la Uniune, în 1981, şi mai ales de la crearea fondurilor structurale (ajutoare regionale) în 1988, Grecia a primit în fiecare an 3-4% din PIB-ul ei în ajutoare europene. Fără a mai pune la socoteală că din 2002, când a aderat la zona euro, ea a fost în măsură să împrumute pe pieţe la ratele germane.

Ce a făcut ea cu acest aflux fără precedent de bani? Ceea ce este sigur este că nu a fost utilizat pentru a dezvolta ţara, ci mai degrabă pentru a întreţine o clientelă politică şi pentru a sprijini consumul (Grecia era una dintre principalele pieţe europene pentru maşinile de lux germane)... Se poate deci înţelege agasarea crescândă a europenilor şi a FMI faţă de ceea ce ei percep drept nerecunoştinţă din partea unei ţări care era la un pas de faliment, un faliment care ar fi avut efecte mult mai dramatice decât tratamentul sever pe care îl îndură acum.

Planul de ajustare cuprinde mai ales toate reformele pe care trebuie să le facă Grecia pentru a construi un stat. Lectura sa este revelatoare: toate sectoarele administraţiei, sistemului de sănătate, fiscalităţii, dreptului, licitaţiilor publice sunt revizuite, şi este scos în evidenţă faptul că Grecia are un stat mai puţin eficace decât cel al Turciei.

Problema este că Grecia nu-şi face temele, atât din cauza incompetenţei unei mari părţi ale personalului politic şi administraţiei, dar şi din cauza rezistenţei celor care au totul de pierdut dacă aceste reforme văd lumina zilei. Primul plan de austeritate negociat cu FMI şi UE în primăvara anului 2010 nu a fost niciodată aplicat, cum a recunoscut şi fostul guvern Papandreu, iar al doilea este încremenit de la alegerile din 6 mai.

Votată acum un an, legea deschizând concurenţei peste 150 de meserii tot nu este pusă în aplicare, din cauza lipsei de voinţă administrative. Crearea unei întreprinderi este la fel de anevoioasă. Cadastrul tot nu este terminat (totuşi Uniunea îl cere de 20 de ani şi chiar a plătit pentru a ajuta grecii să-l facă).

Iar când Fiscul îşi face treaba, justiţia, coruptă, lentă şi ineficace, nu şi-o face pe a ei, ceea ce permite fraudatorilor să se sustragă de la plata impozitelor. Pentru a da o idee de ceea ce este în joc, frauda fiscală a fost estimată, pentru anul 2009, la între 15 şi 20 de miliarde de euro, fie trei sferturi din deficitul bugetar al vremii respective. Cu alte cuvinte economia neagră (între 30 şi 40% din PIB) rămâne la fel de înfloritoare.

Clientelism și victimizare

Sunt în Grecia oameni care suferă, este incontestabil: scăderea salariilor şi a pensiilor, recesiunea (Grecia a pierdut 30% din averea sa naţională, desigur obţinută pe credit, dar rămâne la fel de dureros) alcătuiesc o realitate tristă, dar în acelaşi timp este o alegere naţională: ei preferă să păstreze un sistem clientelist (partidele care doresc să pună capăt la acest sistem nu au trecut pragul de 3%) şi votează pentru partide care promit că se pot primi ajutoarele internaţionale fără eforturi în schimb.

Alte ţări sunt supuse unor tratamente de rigoare tot atât de grele (Portugalia, Irlanda, Spania, Italia), şi totuşi acestea nu se plâng atâta. Diferenţa? În afară de faptul că Grecia a avut întotdeauna o înclinaţie spre victimizare, ea crede de asemenea că are dreptul la un tratament special, fiindcă este leagănul civilizaţiei occidentale. Ca şi cum Roma ar argumenta vorbind de Cicero, sau de Augustus, când i se cere să reformeze piaţa muncii sau să lupte împotriva Mafiei.

Atunci ce-i de făcut? Europa nu are altă alegere decât să continue să o ajute pe Grecia, care poate ea singură să destrame moneda unică. Dar grecilor trebuie reamintit că planul de ajustare a fost acceptat de guvernul legitim al Greciei şi ratificat de cele şaptesprezece parlamente naţionale ale zonei euro (inclusiv de Vouli, parlamentul grecesc), ceea ce ar trebui să-i împiedice să mai vorbească despre un "dictat german".

Şi mai ales, o revenire unilaterală asupra acestui plan ar demonstra că tot nu se poate avea încredere în Grecia, fiindcă o nouă majoritate nu se simte legată de angajamentele anterioare contractate în numele ţării... Cu alte cuvinte o victorie a stângii radicale ar îngropa pentru mult timp pasul federalist necesar pentru supravieţuirea monedei euro.

Este evident că europenii nu vor mai revedea probabil niciodată banii împrumutaţi Greciei. Dar această abandonare inevitabilă a creanţelor nu trebuie să se facă în orice condiţii: Grecia, că îi place sau nu, trebuie să se schimbe şi să facă reforme profunde. A renunţa la împrumuturile noastre fără condiţii, cum propun unele guri frumoase, ceea ce ar reprezenta un efort greu pentru toţi europenii, ar însemna aproape sigur că va trebui în douăzeci de ani să aruncăm din nou bani în oala grecească. Butoiul Danaidelor, iată o moştenire a Greciei antice de care ne-am fi lipsit cu mare plăcere.