Nu este dificil să înţelegi de ce Sinn Fein revine astăzi cu atâta forţă asupra problemei unităţii irlandeze. Ultimul acord asupra transferului de competenţe al poliţiei şi justiţiei de la Westminster la Belfast [aprobate în 9 martie de către Adunarea nord-irlandeză] vine să întărească un proces lung de cincisprezece ani, care i-a văzut pe responsabilii republicani ajungând în inima structurilor de conducere din Irlanda de Nord. Aceştia din urmă au pus în mişcare reforme ambiţioase, au obţinut retragerea trupelor britanice şi au reuşit în acelaşi timp alte realizări în domeniul drepturilor civice şi al egalităţii care păreau altădată inimaginabile .

Dar pentru mulţi partizani ai Sinn Fein, obiectivul central al republicanismului irlandez – sfârşitul dominaţiei britanice asupra Nordului şi reunificarea insulei – pare a fi la fel de îndepărtat. Acest aspect alimentează campania dizidenţilor republicani armaţi, în ciuda faptului că din punct de vedere politic sunt marginalizaţi. Aşa cum a afirmat un lider Sinn Fein în timpul unei conferinţe de presă despre unitatea irlandeză, care a avut loc la Londraluna trecută, Acordul din Vinerea Sfântă [acordul de pace din 10 aprilie 1998, care a pus capăt la treizeci de ani de "probleme" ] a fost "un compromis, nu o regulamentare", iar "cauza implicită a conflictului persistă încă".

O situaţie extrem de favorabilă reunificării

În acelaşi timp, unioniştii au profitat de prăbuşirea "tigrului celtic" [Republica Irlanda, în sud] pentru a pune într-o lumină proastă orice posibilitate de unificare irlandeză. De ce oare, se întreabă aceştia, ar vrea oamenii din Nord să se lege de irecuperabilii din Sud? De ce şi-ar asuma Sudul toate subvenţiile pe care le-au vărsat până acum contribuabilii britanici Nordului neindustrializat? Sau, aşa cum subliniază Michael Burke, un economist de la City, situaţia nu a fost niciodată atât de favorabilă reunificării şi independenţei, ca acum.

Dependenţa faţă de Londra ca şi controlul britanic au fost dezastruoase pentru economia Nordului. În momentul separării, în 1921, nivelul de viaţă era comparabil cu cel al Marii Britanii, şi cu mult superior celui din Sud. Astăzi însă se află cu mult sub media britanică şi este inferior celui din Sud. Chiar şi după spargerea bulei speculative, Eire afişa în continuare, la sfârşitul anului trecut, un venit săptămânal mediu pe locuitor de 593 de euro, faţă de 398 pentru Nord şi 442 pentru Marea Britanie. Irlanda va fi în curând suficient de bogată încât să finanţeze un sistem naţional de sănătate, aminteşte Burke, cu condiţia ca responsabilii politici să accepte ideea că şi prietenii lor trebuie să plătească impozite.

O unitate în folosul economic al unioniştilor

Conferinţa de la Londra asupra unităţii irlandeze a abordat, în mod evident, de mai multe ori problema caracterului ineficace al separării şi a tendinţei demografice favorabile majorităţii naţionaliste în Nord. Dar au fost evocate la fel de mult şi cererile insistante ale Sinn Fein pentru "o reconciliere între Portocalii [unionişti] şi Verzi [naţionalişti]" ca şi necesitatea de a-i convinge pe unionişti că unitatea irlandeză este şi în interesul lor socio-economic. În timp ce procesul de pace are mai mult de zece ani este paradoxal să auzi Sinn Fein insistând să afirme că ordinul Portocaliu, inamic al catolicilor şi naţionaliştilor din Nord, timp de decenii, face "parte din ceea ce suntem ca şi naţiune".

În economia mondializată a secolului XXI-lea, unitatea irlandeză va lua fără nici o îndoială un sens diferit de cel pe care îl avea în toiul războiului, cu o generaţie în urmă. Convingerea exprimată de participanţii Sinn Fein şi ai SDLP [celălalt important partid naţionalist din Irlanda de Nord] în timpul conferinţei, potrivit căreia reunificarea irlandeză este inevitabilă, este corectă. Problema crucială, văzută de partea cealaltă a mării Irlandei, este de a şti dacă Marea Britanie va contribui (la) sau va împiedica acest proces.