Alegeți o limbă
Imaginaţi-vă o scenă dintr-un film distopic, care descrie societatea noastră în viitorul apropiat. Poliţişti în uniformă patrulează noaptea pe străzile aproape goale din cartierele sărace, la vânătoare de imigranţi, criminali şi vagabonzi. Cei pe care reuşesc să-i înhaţe sunt brutalizaţi. Ceea ce pare o poveste imaginată de Hollywood este o realitate în Grecia de astăzi.
Noaptea, miliţii populare în cămăşi negre, din mişcarea neo-fascistă negaţionistă a Holocaustului Zori aurite - care a câştigat 7% din voturi în ultimele alegeri, dar, se spune, 50% din voturi în rândul poliţiei ateniene - patrulează pe străzi şi iau la bătaie imigranţii pe care-i prind: afgani, pakistanezi, algerieni. Astfel sunt apărate valorile europene în primăvara anului 2012.
Problema cu apărarea civilizaţiei europene împotriva pericolului imigranţilor este că ferocitatea apărării este o ameninţare mult mai mare pentru "civilizaţie" decât orice număr de musulmani. Cu astfel de apărători, Europa nu mai are nevoie de duşmani. Acum o sută de ani, G.K. Chesterton a articulat cercul vicios în care ajung criticii religiei: "Oamenii care încep să lupte împotriva Bisericii de dragul libertăţii şi umanităţii ajung într-un sfârşit să lepede orice libertate şi umanitate de dragul luptei împotriva Bisericii... Adepţii secularismului nu au distrus nimic divin, dar au reuşit să distrugă multe lucruri seculare, dacă le poate face vreo plăcere".
Mulţi războinici liberali sunt atât de dornici să lupte împotriva fundamentalismului anti-democratic încât ajung să abjure libertatea şi democraţia de dragul luptei împotriva terorismului. Dacă "teroriştii" sunt gata să distrugă această lume din dragoste pentru cealaltă, războinicii noştri împotriva terorii sunt gata să distrugă democraţia din ură faţă de Celălalt musulman.
Adevărata amenințare
Unii dintre ei iubesc atât de mult demnitatea umană încât pentru a o apăra sunt gata să legalizeze tortura. Este o inversare a procesului prin care apărătorii fanatici ai religiei încep prin a ataca cultura contemporană şi sfârşesc prin a-şi sacrifica propria lor legitimitate din patima de a eradica acele aspecte ale secularismului pe care le urăsc.
Dar apărătorii anti-imigranţi ai Greciei nu sunt pericolul principal: ei sunt doar un produs derivat al adevăratei ameninţări, politica de austeritate care a adus Grecia în situaţia ei disperată de astăzi. Următoarea rundă de alegeri greceşti va avea loc în 17 iunie. Autoritatea instituţională europeană UE ne avertizează că aceste alegeri sunt cruciale: în joc nu este numai soarta Greciei, ci poate soarta întregii Europe. Unul dintre rezultate - cel bun, spun ei - ar permite continuarea procesului dureros, dar necesar, de recuperare prin austeritate. Alternativa - victoria partidului de "extrema-stângă" Syriza - ar fi un vot pentru haos, sfârşitul lumii (europene) aşa cum o cunoaştem.
Profeţii apocalipsei au dreptate, dar nu în felul cum cred ei. Criticii actualelor noastre aranjamente democratice se plâng de faptul că alegerile nu oferă o adevărată alegere: anume între un partid de centru-dreapta şi unul de centru-stânga ale căror programe sunt aproape imposibil de diferenţiat. Pe 17 iunie, va fi o alegere adevărată: între partidele tradiţional aflate la putere (Noua Democraţie şi Pasok) pe de o parte, Syriza de cealaltă parte.
Valuri de teamă
Şi, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când o adevărată alegere este pe masă, partidele tradiţional la putere sunt panicate: dacă se face alegerea greşită vor urma haos, sărăcie şi violenţă. Se zice că numai zvonul posibilităţii unei victorii a Syrizei a cauzat valuri de teamă pe pieţele globale. A venit clipa prozopopeii ideologice: pieţele vorbesc ca şi cum ar fi persoane, care îşi exprimă "îngrijorarea" faţă de ceea ce s-ar întâmpla dacă alegerile nu ar produce un guvern care să meargă înainte cu programul UE-FMI de austeritate fiscală şi de reformă structurală. Cetăţenii din Grecia nu au timp să-şi facă griji despre aceste perspective: ei au suficiente griji cu viaţa de zi cu zi, care devine mizerabilă într-o măsură nemaivăzută în Europa de zeci de ani.
Acest gen de previziuni tind să se auto-îndeplinească, provocând panică şi astfel creând ele însele situaţiile împotriva cărora avertizează. Dacă Syriza câştigă, instituţia europeană va spera că vom fi învăţat astfel ceea ce se întâmplă atunci când se întrerupe ciclul vicios al complicităţii reciproce între tehnocraţia de la Bruxelles şi populismul anti-imigranţi.
Acesta este motivul pentru care Alexis Tsipras, liderul Syriza, a precizat într-un interviu recent că prima lui prioritate, în caz de victorie a Syrizei, va fi de a contracara panica: "Poporul îşi va învinge frica. Ei nu vor ceda, ei nu vor fi şantajaţi". Syriza are o sarcină aproape imposibilă. Ei nu sunt purtătorii de cuvânt ai "nebuniei" de extremă stânga, ci cei ai raţiunii care denunţă nebunia ideologiei de piaţă. În dorinţa lor de a prelua frâiele, ei au izgonit frica tradiţională a stângii de a se afla la putere, ei au curajul de a curăţa mizeria lăsată de alţii.
Ei vor trebui să exercite o combinaţie formidabilă de principiu şi de pragmatism, de angajament democratic şi de capacitate de a acţiona rapid şi decisiv acolo unde trebuie. Şi ca să aibă câtuşi de puţine şanse de succes, ei vor avea nevoie de dovezi de solidaritate din partea întregii Europe: nu numai de o atitudine corectă din partea fiecărei ţări europene, ci şi de mai multe idei creative, cum ar fi promovarea turismului de solidaritate în această vară .
În "Notes towards a Definition of Culture" ("Note către o definiţie a culturii”, nu a fost tradusa în limba româna), T.S. Eliot a remarcat că există momente în care singura alegere este între erezie şi necredinţă - de exemplu, atunci când singura cale de a ţine în viaţă o religie este de a o împărţi în secte. Aceasta este astăzi poziţia în Europa. Numai o nouă "erezie" - reprezentată în acest moment de Syriza - poate salva ceea ce merită salvat din moştenirea europeană: democraţie, încredere în ceilalţi, solidaritate egalitară etc. Europa cu care vom sfârşi dacă Syriza este în cele din urmă dată la o parte este o "Europă cu valori asiatice" - care, desigur, nu are nimic de-a face cu Asia, dar totul de-a face cu tendinţa capitalismului contemporan de a pune botniţă democraţiei.
Alegeri false
Aici este paradoxul care susţine "votul liber" în societăţile democratice: cetăţeanul este liber să aleagă, cu condiţia să facă alegerea potrivită. Iată de ce, atunci când se face alegerea greşită (aşa cum a fost atunci când Irlanda a respins Constituţia UE), alegerea este tratată ca fiind o greşeală, iar autoritatea cere imediat ca procesul "democratic" să fie repetat pentru ca greşeala să poată fi corectată. Când Giorgios Papandreu, prim-ministrul grec la vremea respectivă, a propus un referendum asupra acordului de salvare al zonei euro de la sfârşitul anului trecut, referendumul-însuşi a fost respins ca fiind o alegere falsă.
Există în mass-media două poveşti principale despre criza din Grecia: povestea germano-europeană (grecii sunt iresponsabili, leneşi, cheltuitori, fraudatori fiscali, etc, şi trebuie să fie puşi sub control şi învăţaţi disciplină financiară) şi povestea grecească (suveranitatea noastră naţională este ameninţată de tehnocraţia neo-liberală impusă de Bruxelles).
Când situaţia dificilă a poporului grec a devenit imposibil de ignorat, a apărut o a treia poveste: grecii sunt prezentaţi acum ca victime umanitare în nevoie de ajutor, ca şi cum ţara ar fi fost lovită de vreun război sau de vreo catastrofă naturală. Deşi toate cele trei poveşti sunt false, a treia este probabil cea mai dezgustătoare. Grecii nu sunt victime pasive: ei sunt în război cu executivul economic european, şi ceea ce le este necesar este solidaritate în lupta lor, pentru că este şi lupta noastră.
Grecia nu este o excepţie. Ea este unul dintre principalele terenuri de încercare pentru un nou model socio-economic cu aplicări potenţiale nelimitate: o tehnocraţie depolitizată, în care bancherii şi alţi experţi au dreptul de a demola democraţia. Salvând Grecia de aşa-numiţii săi salvatori, vom salva de asemenea însăşi Europa.
Acest articol a apărut mai întâi în London Review of Books
