Ar fi înţelept ca suveranii noştrii din Europa şi administratorii noştri din Dublin să nu se împăuneze prea repede privind actul de îngenunchere de vineri. Departe de a fi un vot de încredere în Europa, sau în guvern, "Da"-ul morocănos pe care acest referendum a reuşit să-l smulgă de la cetăţenii noştri îndărătnici a fost un act disperat.

Vineri, un electorat recalcitrant şi-a dat "acordul formal" ratificării pactului bugetar european. Puţini, însă, ar spune că un tratat acceptat sub ameninţarea unei "teribile şi imediate" austerităţi a fost semnat "cu deplin consimţământ".

Retrospectiv, era într-adevăr idealist de a visa cu ochii deschişi despre posibilitatea ca noi să fim acel şoarece care rage ca leul la politicile de austeritate defectuoase. Băieţii deştepţi de pe pieţele de obligaţiuni pariaseră deja că Irlanda-căţeluşul UE, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu vreo glumă despre brânza feta în buzunar, va zice "Da", iar această cotă nu pierde niciodată.

Cu toată auto-amăgirea noastră cum că suntem o naţiune rebelă, când vine vorba de a lupta între inimă şi cap, una dintre capacităţile noastre definitorii este de a ne suge degetul colectiv şi de a alege capul, ceea ce deja în 1913 îi inspirase poetului naţional W.B. Yeats strigătul disperat de "Irlanda cea romantică a murit".

Enda Kenny, un antreprenor de pompe funebre politice

În alte vremuri, mai conservatoare, una dintre caracteristicile vieţii irlandeze era "nefericita" fată care din cauza unui exces de pasiune "a intrat în bucluc" (a rămas însărcinată), a dispărut pentru o perioadă misterioasă de timp şi apoi a venit înapoi pentru ca toată viaţa să aibă parte de priviri chiorâşe şi de ferestre închise în drumul ei. Desigur, nimeni nu se ocupă de sursa "respectabilă" a problemelor, aşezat bine îmbrăcat în fiecare duminică în rândul din faţă al bisericii.

După propriul nostru "bucluc", Irlanda a venit, pentru moment, înapoi în inima sumbră a unei Uniuni Europene care pare să fi uitat că acel înţepat bancher prusac[Merkel], în costum, a jucat un rol deloc neglijabil în "păcatul" fiscal al Irlandei.

Este trist să constatăm că, în ciuda "respectului şi aprecierii" pe care dna Merkel le nutreşte, cu condescendenţă, faţă de noi, votul de joia trecută a confirmat că, mai mult decât Irlanda romantică, Irlanda independentă este cu siguranţă "moartă şi îngropată". Un antreprenor de pompe funebre politice numit Taoiseach (prim-ministru), Enda Kenny, pare a acum a sta lângă mormânt cu lopata în mână, în cazul în care am încerca să scăpăm din această nouă etică naţională, cea care constă în a "te ruga şi a face economii".

Dar chiar dacă guvernul a scăpat din această cursă periculoasă cu pielea relativ neatinsă, viitorul nu va fi uşor. Imediat după triumful lui electoral, d-nul Kenny a scos una dintre celebrele lui zicătoare, despre poproul irlandez, spunând că una dintre trăsăturile noastre definitorii era că "lui Paddy (irlandezul din popor) nu îi place să fie dus cu vorba".

"Povestea" pe care acest guvern i-a vândut-o săptămâna trecută acestui ipotetic "Paddy" a fost că un "Da" ar aduce "investiţii, stabilitate, recuperare" şi ar pune iar ţara la treabă. Deci, dacă, cu acest prilej, "Paddy" a acceptat, mai repede decât a crezut, povestea lui Enda, d-nul Kenny şi Europa trebuie acum să se ţină de promisiuni. În caz contrar, s-ar putea ca "Paddy" să nu mai fie la fel de receptiv data viitoare.