Spania trăiește unul dintre momentele cele mai dificile din istoria sa recentă. Prinsă în cleștele neîncrederii care se așterne peste sectorul său financiar ca și peste finanțele publice, încearcă prin toate mijloacele să evite perspectiva unei intervenții externe.

Această intervenție ar fi de două ori negativă: în afara de importanta lovitură psihologică pe care ar presupune-o, este de netăgăduit că ar fi asociată cu noi și tot mai profunde sacrificii cât și cu pierderea completă, practic, a puținei autonomii pe care o mai are acum.

În mod sigur ar trebui să ne întoarcem în unele momente cheie ale tranziției spaniole sau în primii ani ai democrației pentru a găsi o senzație similară a incertitudinii referitoare la viitor.

Dacă aderarea la Uniunea Europeană a pecetluit tranziția democratică și normalizarea internațională a țării noastre, vestea că Spania va accede la uniunea monetară împreună cu grupul de țări mai avansate din jurul nostru a ridicat mereu fragila autostimă națională până la asemenea extreme că unii și-au permis chiar să se joace cu datele 1898 [înfrângere în războiul cu Statele Unite și pierdere a ultimelor colonii] – 1998 pentru a vorbi de închiderea unui secol de decadență și înfrângere și de deschiderea unui orizont diferit în mod radical. Datorită acestui fapt, până și în cele mai rele momente ale acestor crize țara noastră și-a păstrat un sens al direcției ușor de înțeles și un orizont clar și chiar ambițios al unei ieșiri.

Lipsă de orizont

Nimic din toate aceste nu se întâmplă acum, când pierderea încrederii interne și externe și lipsa unui orizont național și european sunt principalele caracteristici ale crizei. Poate din acest motiv aceasta este prima criză în care mulți spanioli nu se gândesc la un viitor mai bun ci pur și simplu la recuperarea trecutului recent și a nivelului de viață pe care l-au cunoscut, ceea ce marchează o importantă distanță psihologică față de alte momente din viața politică spaniolă. Asta este evident atât în interior cât și în afară.

Intern, criza a expus o țară străbătută de multe fisuri. La explozia șomajului și la stagnarea economică trebuie să adăugăm umbrele, care, una după cealaltă, au pus stăpânire pe principalele instituții ale țării. Monarhia, partidele politice, puterea judiciară, sectorul bancar din Spania, comunitățile autonome, entitățile locale sau sistemul financiar; avem impresia că niciuna din aceste instituții cheie, dintre care unele au fost și sunt punctul cheie al regimului democratic iluminat de Constituția din 1978, nu a scăpat de deteriorare și de pierderea încrederii cetățenilor.

O decepție asemănătoare s-a putut experimenta în mediul european. Spania democratică și integrarea europeană au fost și sunt două fețe ale aceleiași monede. La fel cum nu putem să înțelegem recenta noastră experiență democratică fără a trece prin Europa, instituțiile sale și politicienii săi, nu putem nici să luăm decizii cheie nici să ne gândim la viitorul nostru ca spanioli fără să o facem în cheie europeană. Dar acum, într-o țară unde interesul european și cel național au fost unul și același, eșecului unei țări i se adaugă eșecul Europei.

În plin cerc vicios

La ora adevărului, Europa s-a trădat pe sine însăși și și-a trădat principiile: unde trebuia să prevaleze o logică europeană și a unui proiect comun, s-a impus o logică bazată pe interesele naționale, pe identități și particularități. Grecia a fost și este dovada evidentă a toate acestea: iresponsabilitatea elitelor grecești și lipsa de lideri a elitelor europene a generat un cerc vicios care conduce direct spre dezintegrare și ruptură.

Confluența acestor slăbiciuni naționale și europene este ceea ce explică de ce costă atâta ieșirea din criză și de ce este atât de ridicată incertitudinea.

Astfel, așa cum există o îndoială rezonabilă dacă actuala configurare a sistemului autonom este un obstacol sau un agent pentru depășirea crizei, tot așa, în mediul european s-a extins convingerea potrivit căreia criza este cauzată de o construcție instituțională greșită a uniunii monetare, care a alimentat dezechilibrele economice care ne-au adus până aici.

Nu din întâmplare vorbim, atât la nivel național cât și internațional, de importanța descentralizării, a competențelor, a fiscalității, a autorității și a legitimității politice: atât democrația națională cât și sistemul politic european sunt supuse unor puternici tensiuni, care trebuie să fie rezolvate în mod adecvat dacă se dorește generarea încrederii.

În Spania și în Europa trebuie să reconstruim instituțiile și încrederea dat fiind că este evident că prin construcțiile instituționale actuale și actualele raporturi de putere nu vom ieși din criză. Paradoxal, asta permite să avem încredere în viitor: în Spania și în Europa această criză este politică, așa că soluția sa rezidă în politică, și deci, este la îndemână. Voluntarism? Da, de asta avem nevoie, în Spania și în Europa.