Nici nu a fost bine ales ca preşedinte al Serbiei, că Tomislav Nikolić a înţeles că era cu mult mai confortabil în opoziţie: fiecare declaraţie pe care o face este de acum înainte analizată de presă. În trei alocuţiuni a reuşit să strice relaţiile cu aproape toţi vecinii săi. A debutat afirmând că Vukovar era un oraş sârb unde croaţii nu au de ce să revină. Apoi, a afirmat că nu se opune independenţei Muntenegrului, dar că nu vede nicio diferenţă între sârbi şi muntenegreni, înainte de a înfige şi mai adânc cuţitul estimând că la Srebenica nu a avut loc niciun genocid, provocând astfel furia bosniacilor.

Niciuna din declaraţiile lui Nikolić nu a fost făcută pe un ton de gâlceavă sau războinic, dimpotrivă. Dacă le comparăm cu afirmaţiile făcute în trecut şi care l-au făcut de fapt "celebru", putem nota că a trebuit să facă un efort imens pentru a-şi construi noua imagine de pacificator. Dar, în ciuda eforturilor făcute, scandalurile îl prind din urmă, ca şi cum nu s-ar mai putea abţine.

La început, provocator destins

La întrebarea marelui mufti din Sandjak, Muamer Zukorlić, dacă va vizita sau nu Srebenica şi dacă va condamna genocidul, a răspuns: "Probabil că nu": "Dar preşedintele Boris Tadić [predecesorul său] a efectuat deja o vizită la Srebenica şi a condamnat crimele care au fost comise, nu văd niciun motiv să redeschid problema", a replicat el. Însă nu se va opri aici, chiar dacă ar fi fost înţelept să o facă: "Nu a fost niciun genocid la Srebenica. Ci o crimă imensă ai cărei autori merită să fie arestaţi, judecaţi şi condamnaţi", a continuat el.

Nikolić a avut o primă ocazie de a acţiona ca şef de stat în ziua inaugurării sale [31 mai]. La mai puţin de 24 de ore de la depunerea jurământului, presa a anunţat că forţele NATO staţionate în Kosovo (KFOR) au blocat străzile din nordul Kosovo în scopul de a sparge barajele ridicate de serbii din zonă în urmă cu câteva luni, pentru a încerca să împiedice desfăşurarea poliţiştilor şi a vameşilor kosovari de-a lungul frontierei cu Serbia. Sirenele de alarmă s-au auzit din nou în nordul localităţii Kosovska Mitrovica şi în localităţile vecine cu populaţie majoritar sârbească, în timp ce sârbii locali se opuneau forţelor KFOR.

Kosovo cu orice preţ

Timp de ani de zile, Nikolić i-a reproşat lui Tadić de a fi prea complezent în ceea ce priveşte subiectul Kosovo. Atunci când a decis să preia puterea, şi-a întors pe dos haina de anti-european pentru a îmbrăca haina unui adept al aderării Serbiei la UE, subliniind în acelaşi timp că totuşi Kosovo rămâne linia roşia peste care nu va trece cu niciun preţ. Într-un recent interviu la televiziunea din Muntenegru, el a reiterat că nu va recunoaşte independenţa Kosovo nici măcar dacă ar trebui să renunţe astfel la adeziunea Serbiei la UE.

Depunând jurământul în faţa a celor 250 de noi deputaţi ai Adunării naţionale sârbeşti, preluând funcţiile de şef suprem al Armatei sârbeşti, el a jurat să-şi dea toate forţele "menţinerii suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Sârbe, inclusiv a Kosovo şi Metohija, care fac parte integrală din ea". Doar cu 20 de ore mai târziu, operaţiunea KFOR a arătat că Serbia nu era cu totul suverană în această parte a teritoriului său. Şi ce-a făcut Nikolić ? Acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut şi Tadić în locul său. Posturile de radio şi televiziunile locale au difuzat comunicate cerând, sârbilor din satele din nordul Kosovo, calm şi a nu ataca KFOR.

Realitatea puterii

O schimbare de strategie? Nu, ci doar o realizare a realităţii. Este uşor să agiţi spiritele cu declaraţii asupra Vukovar şi Srebenica, evocând războaie din trecut. Kosovo este cu totul altceva. După alegerile din Serbia, şeful diplomaţiei slovace, Miroslav Lajčák, s-a dus la Belgrad ca emisar al Catherinei Ashton şi al lui José Manuel Barroso. I-a dus lui Nikolić acest mesaj clar: normalizarea relaţiilor şi reluarea dialogului cu Kosovo sunt condiţia sine qua non a apropierii dintre Serbia şi UE.

Nikolić ar fi putut trimite Armata în ajutorul sârbilor care ţineau ridicate barajele de la Leposavić. Nu a făcut-o. Fără îndoială pentru că a înţeles că a-ţi povesti visele unei Mari Serbii, realizabile sau nu, este un lucru, dar a asuma responsabilităţile unui şef de stat este cu totul altceva.