În 1978, aţi scris textul "Eu mor ca o ţară", în care vorbiţi despre dispariţia unei naţiuni care îşi pierde până şi numele şi istoria. Ce simţiţi faţă de ceea ce se întâmplă în Grecia?

Dimítris Dimitriádis: Nutresc desigur un sentiment destul de ciudat. Am scris Eu mor... acum treizeci şi cinci de ani: ţara ieşise de sub dictatura coloneilor, era o vreme plină de speranţă, de făgăduinţe şi de prosperitate. De fapt o situaţie personală de singurătate absolută m-a determinat să scriu acest text, care a luat forma unei parabole: vorbesc despre o ţară care moare pentru că nu-şi acceptă propriul său sfârşit, pentru că nu-l acceptă pe celălalt. O ţară care se simte asediată de 1000 de ani, care nu-l acceptă pe cel pe care îl numeşte duşman, care nu vede că "duşmanul" este perspectiva ei de viitor. Ceea ce caracterizează Grecia este un fel de stagnare, de imobilitate mentală: rămânem încremeniţi în obiceiuri psihologice şi sociale, trăim în virtutea unei tradiţii moarte, pe care nu ne gândim să o reînnoim.

Este o problemă foarte gravă: Grecia este o ţară prin esenţă istorică, blocată în angrenajele istoriei. De aceea am ajuns la un impas: tot ceea despre ce vorbim, această mare moştenire grecească cu care ne fălim, s-a pietrificat sub formă de clişee, de stereotipuri. Această situaţie nu este nouă: de mult timp trăim în Grecia în lumina unei stele moarte. Ceea ce simţeam acum 35 de ani a devenit şi mai acut astăzi: "criza" nu se va rezolva fără o adevărată conştientizare istorică, care implică recunoaşterea faptului că ceva a murit, pentru ca o nouă naştere să poată avea loc. Ca în acele versuri de T. S. Eliot: "Sfârşitul este acolo de unde începem". Dar trebuie conştientizat acest sfârşit.

Deci consideraţi că această criză ar fi mai degrabă istorică decât politică sau economică?

Da, deşi nu neg dimensiunile economice şi politice. Trebuie repetat din nou şi din nou că sistemul politic în care trăim în Grecia datează de la ocupaţia otomană (şi deci de mai multe secole), şi este complet clientelist. Marii proprietari latifundiari din trecut au fost înlocuiţi de către partidele politice, dar relaţia cu poporul este aceeaşi. Statul aparţine partidului, iar partidul foloseşte şi exploatează resursele statului pentru a-şi menţine sistemul său de clientelă.

Spuneţi "partidul", dar au existat schimbări politice în Grecia de la sfârşitul dictaturii, în 1974...

Da, desigur, după căderea coloneilor a apărut Noua Democraţie a lui Constantin Caramanlis, dar de la sfârşitul anilor 1970, de fapt aşa-numitul partid socialist al lui Andreas Papandreu, Pasok, este cel care a domnit în Grecia. Aceste două mari partide, unul aşa-zis de dreapta, celălalt aşa-zis de stânga, au funcţionat la fel, dar trebuie să recunoaştem că Pasok a împins acest sistem de clientelism până la paroxism. A operat o adevărată deturnare a resurselor statului, cu tot cu banii care veneau de la Uniunea Europeană, iar banii statului au devenit trezoreria partidului, care a permis de exemplu crearea unor locuri de muncă fictive. Şi tot acest sistem continuă, şi explică în parte de ce am ajuns într-o astfel de catastrofă economică: sistemul este epuizat fiindcă nu mai sunt resurse, şi atât de adânc putrezit încât totul este blocat. De aceea spun că ţara este deja moartă, şi că trebuie să acceptăm acest fapt: să măturăm tot, şi să o luăm de la început. Asta înseamnă conştiinţă istorică.

Apelaţi la o profundă trezire morală. Dar poate fi auzit acest apel într-un context în care oamenii suferă din ce în ce mai mult, material şi psihic? Lupta pentru a menţine un nivel minim de trai nu va lua întâietate faţă de alte considerente?

Este adevărat că viaţa de zi cu zi în Grecia a devenit aproape insuportabilă. Dar uneori, eu care trăiesc în acest cotidian şi care sufăr ca toţi ceilalţi, îmi zic că europenii au dreptate să vrea să dea în ţara mea. Mi se întâmplă să gândesc că nu trebuie să le fie milă, fiindcă într-adevăr, şi trebuie spus, şi poporul grec este vinovat: el a trăit într-o uşurinţă şi o frivolitate care l-a împins să accepte orice aranjamente.

Am adeseori impresia că o formă de vulgaritate, de mitocănie, s-a aşternut peste ţara mea. Este foarte răspândită o formă de râs, de exemplu, destul de înspăimântătoare: un râs care, cum spunea călugărul din ”Numele Trandafirului”, de Umberto Eco, schimonoseşte chipul omului şi-l sluţeşte... Nu înseamnă că-mi doresc ca oamenii să plângă, dar acest râs denotă o formă de indolenţă insuportabilă. Deci îmi spun uneori că aş dori ca Europa să dea în Grecia fiindcă de fapt suntem pe cale să ne înăbuşim. Ceea ce se vede din interior, este desigur un popor care într-adevăr suferă, care trage ponoasele acestei corupţii generalizate, dar care totuşi nu este numai o victimă: politicienii noştri sunt o reflecţie o reprezentare a poporului nostru. Această mentalitate deplorabilă despre care vorbesc este împărtăşită de toată populaţia, şi de altfel nu doar de greci: se pot face multe paralele cu Italia, sau Polonia, de pildă...

Cum este posibil de a aduce această schimbare profundă, atunci?

Pentru moment, este aproape o utopie. În condiţiile în care trăim, a vorbi despre o nouă civilizaţie pare un fel de vis, care ţine mai degrabă de domeniul artei decât de realitate. Aceasta este marea contribuţie a artei şi literaturii: invenţia. Toate marile invenţii, începând cu democraţia şi tragedia, sunt zămislite de o realitate istorică specifică, aşa cum a demonstrat foarte bine filosoful Cornelius Castoriadis. Iată de ce trebuie să ne întrebăm dacă democraţia, care a fost inventată în antichitate, mai poate încă funcţiona.

Poate că ar fi momentul de a inventa un nou mod de guvernare... Mă gândesc la acelpoem scris de Günter Grass despre Grecia – intitulat "Ruşinea Europei", poemul a fost publicat în 25 Mai de către scriitorul german în Süddeutsche Zeitung şi începe astfel: "Te depărtezi de ţara care ţi-a fost leagăn...": pentru mine, nu este o poezie bună – sau mă rog, este superficială: deoarece dacă vorbim de Grecia ca fiind "leagănul" civilizaţiei noastre, trebuie remarcat şi că acest leagăn a devenit mormânt. Dar mormântul poate la rândul său deveni leagăn... Omenirea, până acum, şi-a reînnoit mereu forţele şi modelele de civilizaţie prin nenorociri şi catastrofe. Nu există niciun motiv să credem că nu ar putea continua.