Alegeți o limbă
În cursul ultimilor 20 de ani, piaţa muncii din Europa şi Statele Unite a cunoscut profunde schimbări. Pentru a descrie acest fenomen, sociologii vorbesc de "muncă atipică în creştere". Acest gen de muncă este numit "atipic" deoarece nu are aproape nimic în comun cu ceea ce au putut cunoaşte cea mai mare parte a americanilor ori a vest-europenilor până în anii 1980. Acea perioadă de ocupare a fortei de muncă "normală" – în care salariatul avea un contract de muncă pe durată nedeterminată şi o pensie solidă la cheie - este astăzi depăşită. Începând cu 1985, proporţia persoanelor având un contract de muncă cu normă întreagă şi pe durată nedeterminată este în scădere constantă, în ansamblul Europei occidentale. Conform unui studiu efectuat de Centrul de Cercetare Socială din Berlin (WZB), se pare că astăzi aproape una din patru persoane trăind în UE, are un contract pe durată determinată, lucrează cu jumătate de normă, sau îşi exercită activitatea în calitate de free lancer (independent).
Mai puţini bani dar mai mult timp liber
În Europa occidentală, cea mai mare parte a noilor locuri de muncă create în ultimii 10 ani sunt "atipice". Olanda este ţara unde proporţia "lucătorilor atipici" a atins aproape 43% în 2008, iar această tendinţa este în creştere. În Germania, proporţia acestui tip de lucrători a crescut de la 20% în 1990 la 37% în 2007. În Suedia, Spania sau Danemarca, în Portugalia, Anglia ori Austria, aceştia reprezintă un sfert, până la o treime, din totalul angajaţilor. Dar ponderea pe care o au în Slovenia ori Republica Cehă, de 16% şi respectiv 13%, arată că nu este decât o chestiune de timp pentru ca transformările profunde pe care le cunoaşte piaţa forţei de muncă să câştige teritoriu şi în aceste ţări post-comuniste.
Toate indiciile ne fac să credem că în viitor, din ce în ce mai mulţi oameni vor câştiga mai puţin, dar vor dispune în contrapartidă de mai mult timp liber. Acest gen de muncă care este pe cale de dezvoltare, constituie - şi o să ne dăm seama de asta foarte repede - o ameninţare adevărată pentru cei care nu reuşesc să îşi găsească un loc de muncă, dar reprezintă în acelaşi timp o speranţă, în sensul în care oferă oamenilor mai multă libertate.
Securitatea flexibilă şi veniturile cetăţenilor
Cum vom munci peste douăzeci ori treizeci de ani? Această întrebare nu se referă doar la nivelul salariului şi la modul de viaţă. Ar fi interesant de ştiut ce definiţie am putea da conceptului de "muncă" în aşa fel încât acesta să nu divizeze societatea în "câştigători" şi "perdanţi". Există un răspuns care poate aduna ceea ce în mod aparent este incompatibil - nevoia angajatorilor de a putea face apel în mod uşor la concedieri şi nevoia angajaţilor de a avea asigurat un salariu stabil. Acest lucru se numeste "flexosecuritate" iar Danemarca este ţara unde acest sistem funcţionează cel mai bine. Legile permit cu siguranţă o mai mare facilitate în ceea ce privesc concedierile, iar angajaţii nu trebuie să se teamă că o să cadă în "fundul prăpastiei" deoarece statul le asigură ajutoare sociale importante, cu condiţia totuşi ca aceştia să urmeze în mod regulat cursuri de formare orientate spre reconversia profesională. Acest model, promovat de Comisia Europeană, se bucură de un mare succes în Olanda.
Mai mult, în Germania există aşa numitul "salariu cetăţenesc", o iniţiativă radicală care alimentează multe discuţii. Ambiţia acesteia este ca munca plătită să nu mai reprezinte principala sursă de recunoaştere socială a omului şi prin urmare, şomerii să nu mai poarte stigmatul de naufragiaţi ai vieţii. Venitul garantat pentru fiecare cetăţean ar înlocui toate prestaţiile sociale existente. Fiecare cetăţean, care se implică în viaţa comunităţii ar putea obţine acest "salariu", fie că îşi găseşte ori nu un loc pe piaţa forţei de muncă. Dar cu ce ar trebui să semene această "muncă cetăţenească"? Şi cum ar putea fi finanţat un astfel de program? Cu siguraţă că economiştii au opinii foarte diferite asupra acesui subiect.
