Niciodată nu a fost atât de uşor de a dispreţui UE. În august 2008, ignorând toate acordurile de securitate europene, Rusia a invadat Georgia, ca represalii pentru atacul nesăbuit al acesteia asupra capitalei Oseţiei de Sud. Apoi, în noiembrie al aceluiaşi an, China îşi acorda luxul de a amâna summit-ul cu UE pentru a protesta împotriva întâlnirii lui Nicolas Sarkozy cu Dalai Lama. O lună mai târziu, când Israelul a atacat Gaza, UE era imediat gata să finanţeze reconstrucţia, chiar fără a cere socoteli Tel Aviv-ului. Iar la summit-ul de la Copenhaga asupra climatului care a avut loc în decembrie anul trecut, Washington şi Beijing s-au aliat pentru a trece peste europeni, sabotând astfel adoptarea unui acord constrângător de reducere a emisiilor. Ulterior, Barrack Obama, al cărui indice de popularitate este mai mare în Europa decât în ţara lui, a decis că avea lucruri mai bune de făcut decât să participe la summit-ul SUA – Europa, sub preşedinţie spaniolă. Şi colac peste pupăză, europenii s-au grăbit să-şi ceară scuze de la Tripoli după ce autorităţile elveţiene au avut îndrăzneala să-l aresteze pe fiul lui Muammar Gaddafi pentru violenţe.

O desfăşurare diplomatică de excepţie

Şi toate acestea în ciuda unei desfăşurări diplomatice spectaculoase. Conform datelor disponibile, cele 27 de state-membre ale Uniunii Europene au într-adevăr 2 172 ambasade şi 933 consulate, la care trebuie adăugate 125 de delegaţii ale Comisiei Europene. SUA, între timp, nu au decât 170 ambasade şi 63 de consulate. Pentru a opera o astfel de maşinărie administrativă, miniştrii de externe celor Douăzeci şi şapte şi Comisia Europeană dispun de aproximativ 110 000 de persoane, dintre care jumătate sunt funcţionari naţionali (diplomaţi şi auxiliari). Cealaltă jumătate este alcătuită din personalul local aflat în serviciul acestor delegaţii. Dacă Statele Unite, prin comparaţie, au aproximativ acelaşi număr de diplomaţi şi auxiliari (48 000), ele nu utilizează decât 18 000 de lucrători locali.

Pentru orice întreprinzător, diagnosticul ar fi evident: de 13 ori mai multe ambasade şi consulate decât Statele Unite şi de trei ori mai mult personal local, cheltuielile europene sunt enorme şi eficacitatea lor foarte limitată. Sfatul este previzibil: fuzionaţi, specializaţi-vă geografic sau tematic, evitaţi dublarea, creaţi valoare adăugată !

EAS s-a născut, dar oare nu e un serviciu prematur?

În ultimele zile, Bruxelles este în fierbere după prezentarea de către Lady Ashton a planului de creare a Serviciului european pentru acţiune externă (EAS), una dintre inovaţiile prevăzute de Tratatul de la Lisabona în scopul de a îmbunătăţi unitatea dar şi coerenţa diplomaţiei europene. În loc de a acţiona fiecare pe cont propriu, cum a fost cazul până acum, statele au decis să fuzioneze cele trei ramuri existente ale diplomaţiei europene: Directoratul General pentru Relaţii Externe al Comisiei Europene; unităţile de politică externă şi de securitate care, acum câteva luni, erau în mâinile lui Javier Solana în Consiliu, precum şi mulţi diplomaţi naţionali detaşaţi care vor fi încorporaţi în acest nou serviciu.

În teorie, avea sens. Dar venit momentul adevărului, această fuziune se dovedeşte mult mai dificilă decât se aştepta. Comisia şi statele membre sunt reticente în a-şi pune instrumentele de gestionare a crizelor sub tutela Comisiei Europene, căreia îi reproşează în secret încetineala şi birocraţia. La rândul ei, Comisia este reticentă în a încredinţa diplomaţilor naţionali impresionantele instrumente financiare de care dispune (inclusiv râvnita politică de cooperare pentru dezvoltare). Iar Parlamentul European, care se afirmă întotdeauna ca victimă, a fost marele câştigător al tuturor noilor tratate şi ar vrea să folosească noile sale puteri bugetare pentru a influenţa puternic configuraţia noului serviciu. Unii vorbesc acum de "război de poziţii", dar nu este mare lucru: prin citirea proiectelor succesive, este de înţeles că europenii nu sunt capabili decât să se certe pe articole de lege, diagrame şi note în josul paginii. Între timp, lumea aşteaptă.