José Manuel Barroso nu a fost întotdeauna omul din fruntea unei Comisii Europene fără nicio stăpânire asupra crizei financiare. În tinereţea lui, ţara sa de origine, Portugalia, era sub jugul unei dictaturi. Angajamentul său politic este înrădăcinat în opinii democratice autentice. La summitul G20 de la Los Cabos, atunci când a spus că Europa nu are lecţii de primit de la nimeni, şi cu siguranţă nu de la ţări care nu sunt democraţii, observaţiile sale nu erau doar toane trecătoare. Ci se refereau la un subiect care pentru el este o convingere profundă.

Dar atitudinea lui ridică două probleme. În primul rând, Europa este o construcţie mai puţin democratică decât pretinde domnul Barroso. Există o prăpastie între populaţia şi administraţia Europei. Care este parţial consecinţa unui obicei pervers al liderilor naţionali, cel de a da sistematic vina pe Bruxelles, deci pe Europa, pentru toate pocinoagele interne. Dar UE nu reprezintă doar atât. Ea este răspunsul nobil şi eroic al unei elite politice faţă de urmările celui de-Al Doilea Război Mondial. Ca atare, acest proiect politic este cel mai important proiect al vremurilor noastre. Dar treptat, motivele care au dus la naşterea Europei se dovedesc acum insuficiente pentru a legitima un proces de unificare durabilă.

O democraţie imperfectă

Înainte ca criza monedei euro să atragă toată atenţia, europenii se înţelegeau din ce în ce mai greu asupra extinderii sau asupra aprofundării integrării europene. Atâta timp cât Uniunea aducea din belşug prosperitate, securitate şi libertate, nu se observa atât de puternic. Ceea ce ne aduce la a doua problemă ridicată de observaţiile domnului Barroso în Mexic.

Chiar dacă am considera Europa drept o democraţie, desigur cu componente la diferite niveluri şi deci imperfectă, nu putem să nu constatăm că modelul ei de creştere pare astăzi total depăşit. Regiunile unde nu există modelul nostru renan [sistem socio-economic bazat, printre altele, pe parteneriatul dintre sindicate şi patroni] sunt evident confruntate cu o opoziţie şi nedreptăţi sociale mai pronunţate. Aceste regiuni sunt mai puţin stabile, şi se confruntă cu şocuri mai mari între euforie şi depresie. În cel mai bun caz, suntem un model superior de societate, mai apropiat decât oricare altul de noţiunea de "cât mai bine pentru cât mai mulţi". Dar, uneori, alte sisteme, cel al Statelor Unite prin flexibilitatea lui, sau cel al Chinei, prin dinamismul său, reprezintă o concurenţă economică şi politică faţă de care bătrâna Europă, ajunsă la o vârstă mai matură, nu pare să aibă puterea de a rezista.

Două ţeluri incompatibile

Cele două probleme fundamentale ale Europei se amplifică reciproc. Iritarea locuitorilor săi în faţa unui mecanism opac de luare a deciziilor politice creşte rapid, acum că Europa se dovedeşte incapabilă de a salva dintr-o spirală infernală moneda euro, piatra de temelie a unificării. Avem deci motive bune de a ne teme că un posibil eşec al monezii ar cauza o rană fatală integrării europene.

Prin astfel de remarci, domnul Barroso a pus degetul, probabil neintenţionat, pe adevărata problemă: Europa poate ea deveni în acelaşi timp mai democratică şi mai eficientă, deci să se îmbunătăţească în acelaşi timp din punct de vedere politic şi economic? Sau aceste două ţeluri sunt incompatibile?