Acum 50 de ani, pe 21 iulie 1962, dictatorul Francisco Franco i-a spus vărului său şi secretarului militar, general-locotenent Francisco Franco Salgado-Araujo, că dacă Spania reuşea să fie primită în ceea ce atunci era Comunitatea Economică Europeană (în prezent Uniunea Europeană), minele spaniole de cărbune vor suferi o lovitură puternică.

Jumătate de secol mai târziu, minerii spanioli ai huilei şi antracitului sunt protagoniştii, aşa cum se întâmpla în exploatările de cărbune asturiene din acele zile din 1962, unui conflict puternic, ai unor ciocniri copleşitoare cu poliţia, ai închiderii în minele din Asturias şi Leon, şi ai crispării ridicate care ameninţă să se transforme într-o spirală în creştere a tensiunii.

Acum se poartă ultima bătălie pentru menţinerea unui sector despre care există referinţe, în teritorii precum Asturias, ca exploatare industrială, şi nu doar ca simplă tehnică de exploatare minieră artizanală, din 1801.

Uniunea Europeană, care acum doi ani decisese să interzică continuarea ajutoarelor publice pentru minele de cărbune după 2014, a acceptat puţin mai târziu să prelungească, până la 31 decembrie 2018, viaţa exploatărilor care au nevoie de ajutoare de stat pentru a supravieţui, ceea ce, în Spania, afectează aproape totalitatea zăcămintelor spaniole.

Prăbuşire imediată

Sectorul spaniol se ştia, deci, ameninţat de o moarte sigură, dar conta încă pe un răgaz de şase ani, ceea ce făcea loc speranţelor pentru noi prelungiri. Până la urmă, cărbunele spaniol supravieţuieşte de 90 de ani sub ameninţarea unei continue lichidări mereu amânate.

Dar, cum a coincis cu cerinţa de ajustare fiscală impusă de Bruxelles Spaniei, pentru a pune pe drumul cel bun deficitul public naţional, Guvernul PP a introdus în Bugetele Generale ale Statului pe 2012 o tăiere a ajutoarelor directe pentru exploatare de 190 de milioane de euro, ceea ce presupune o scădere bruscă şi drastică de 63% din subvenţii. Fără acestea, majoritatea companiilor de cărbune nu vor putea să se întreţină, spun oameni de afaceri, sindicate şi conducători ai municipiilor unde se găseşte cărbune, ale căror venituri şi slujbe continuă să fie foarte dependente de mine.

Cei afectaţi afirmă că dacă nu se temperează această ajustare (care presupune reducerea ajutoarelor de la 301 la 111 milioane de euro), cărbunele naţional este condamnat la colaps imediat, aşa că Spania anticipează în şase ani închiderea pe care o cere UE pentru minele care nu sunt competitive prin ele însele.

PP se găseşte între ciocală şi nicovală. Pentru că, prin ameninţarea permanentă a primei de risc asupra datoriei suverane şi marcajul sever al pieţelor şi al Uniunii Europene, a da mostre de slăbiciune în faţa colectivului minier ar submina autoritatea guvernamentală şi credibilitatea sa internaţională în lupta împotriva deficitului şi ar da suflu protestelor multor alte sectoare şi colective lovite, de asemenea, de tăierile economice şi sociale.

Acest context slăbeşte şi poziţia minerilor. Chiar dacă munca lor continuă să fie dură şi periculoasă, condiţiile salariale, de muncă şi mai ales avantajul pensionărilor sunt mult mai favorabile faţă de cele din alte vremuri şi de aceea au mai puţină capacitate de a fi văzuţi ca victime şi de a suscita compasiunea în afara teritoriilor sale.

Tot mai multe importuri

Minele spaniole de cărbune au o problemă structurală: sunt deficitare, în imensa lor majoritate, fără ajutor statal. Din motive geologice, cărbunele naţional nu a fost niciodată competitiv şi deja din secolul al XIX-lea a fost, din acest motiv, un sector aflat sub aripa protecţionismului secular spaniol.

Minerii şi conducătorii patronatelor şi sindicatelor lor apără de atunci continuitatea exploatărilor din motive teritoriale şi sociale, dar şi din criterii energetice şi economice. Dau asigurări că Spania, şi chiar Europa, lipsite de alte surse autohtone de energie – în afara celor regenerabile – nu trebuie să renunţe la această resursă fosilă, pentru că dacă s-ar închide minele, ar fi imposibil să fie reabilitate dacă va fi nevoie să le redeschidă.

În faţa acestei teze, mulţi economişti argumentează că nu are sens ca ţări ca Spania să susţină activităţi în care nu vor fi niciodată capabili să concureze în costuri, abundenţă şi calitate.

Deja astăzi Spania importă mult cărbune din exterior: ţara cumpără din afară între 16 şi 20 de milioane de tone anual, faţă de o producţie autohtonă de aproximativ 8,5 milioane. Inclusiv regiunea Asturias, care a fost prima putere a cărbunelui spaniol timp de un secol şi jumătate, cumpără tot mai mult din străinătate încă din 1968, iar astăzi industria regională acoperă cu importuri peste 70% din cărbunele pe care îl consumă. Acelaşi lucru se întâmplă în Europa, după decenii de eroziune: UE produce încă 130 de milioane de tone, dar importă în jur de 160 de miloane.

Mulţi economişti consideră că supravieţuirea exploatărilor miniere cu ajutorul multor subvenţii este o aberaţie: aceste ajutoare ar putea fi mai bine folosite pentru finanţarea noilor tehnologii non poluante, oferind posibilităţi de export. Dar, în loc de asta, oameni de afaceri şi muncitori din domeniu, precum şi politicieni locali din toate partidele, uniţi în apărarea cărbunelui, apără susţinerea unei “rezerve strategice” a producţiei autohtone în numele “suveranităţii” energetice naţionale.