Știri Consiliul European
Ratificarea tratatului de la Münster (unul dintre tratatele de la Westfalia), de Gerard ter Borch (1648).

Monti şi Rajoy îşi iau adio de la suveranitate

Acordul încheiat la Bruxelles, la iniţiativa Spaniei şi a Italiei, înseamnă un singur lucru: trei secole şi jumătate după naşterea lor prin tratatele din Westfalia, statele-naţiune nu pot supravieţui decât delegându-şi suveranitatea.

Publicat pe 2 iulie 2012 la 15:58
Ratificarea tratatului de la Münster (unul dintre tratatele de la Westfalia), de Gerard ter Borch (1648).

Episodul magnific al bătăliei de la Waterloo, în "Mânăstirea din Parma", celălalt mare roman al lui Stendhal, ne-a fost foarte util săptămâna trecută, pentru a descrie acest sentiment de ameţeală, atât de cunoscut, care ne cuprinde în faţa spiralei vertiginoase a crizei. Conştienţi de a fi în centrul unei poveşti care ne depăşeşte, deşi citim părerile celor mai mari specialişti, tot nu înţelegem sensul şi extinderea evenimentelor care se înlănţuie în jurul nostru. Nu numai că suferim în urma lipsei de comunicare directă a celor mai înalte instanţe ale statului, dar bănuim că acestea nu au nici ele o imagine mai clară a evenimentelor. Haosul în era digitală. Suntem cu toţii Fabrice del Dongo (eroul central al romanului lui Stendhal), tânărul italian care a participat la bătălia de la Waterloo fără să bănuiască ceea ce se întâmpla, de fapt, acolo.

Această săptămână este mai luminoasă. Deciziile de la Bruxelles, de vineri (summitul din 28-29 iunie) au dat ceva sens confuziei care domnea de la tragicele alegeri greceşti încoace, deja uitate de memoria de găină a mass-media. Italia şi Spania au ţinut piept Germaniei ca să forţeze adoptarea a trei măsuri care, în principiu, ar trebui să le protejeze de ce poate fi mai rău. Spania şi Italia au încheiat o alianţă de ultima clipă - fără precedent în istoria Uniunii Europene - pentru a evita o umilinţă care ar fi avut consecinţe grave în politica internă. Şi ambele ţări au descoperit că, împreună, pot avea influenţă în Europa.

Pericolele lipsei de moştenitori politici

O degradare mai importantă a datoriei publice ar fi condus guvernul lui Mario Monti la dezastru şi la organizarea de alegeri anticipate în toamnă. În ciuda conducerii elegante şi eficiente a lui Monti şi a miniştrilor săi tehnocraţi, situaţia din Italia este cât se poate de delicată.

Sistemul politic a intrat într-o fază de dezintegrare: centrul-dreapta trebuie să se reinventeze după pârjolul berlusconian, centrul-stânga (Partidul Democrat) este în fruntea sondajelor dar duce lipsă de coerenţă şi de stabilitate, comicul Beppe Grillo, fondatorul mişcării anti-politice numite Cinque Stelle [Cinci stele] ajunge la aproape 20% în unele sondaje, Berlusconi - foarte interesat de fenomenul Grillo - a scos de la naftalină ameninţarea unei întoarceri la lire, iar Vaticanul nu mai este în stare să facă contrapondere. În centrul acestui vârtej baroc doar imaginea preşedintelui republicii, Giorgio Napolitano, mai rămâne încă neclintită.

Newsletter în limba română

Serviciile secrete germane, sub controlul direct al cancelarului, au avertizat-o pe Angela Merkel despre pericolele unei Italii rătăcite politic. Şi dacă adăugăm la aceste informaţii cele mai recente rapoarte cu privire la adevăratele costuri ale unei posibile destrămări ale zonei euro, înţelegem mai bine chipul descompus al liderului german, vineri dimineaţa la Bruxelles. Trăgând prea mult coarda, a ajuns şi ea să n-o mai poată sări.

"Italia s-a depărtat de marginea prăpastiei dar prăpastia s-a lărgit". Această frază pronunţată de către primul ministru italian acum trei săptămâni, cu puţin timp înainte de alegerile cruciale din Grecia, rezumă destul de bine ceea ce s-a întâmplat la Bruxelles. De ce prăpastia s-a lărgit? Din cauza problemelor de finanţare ale băncii spaniole Bankia. Toată lumea bănuia - şi încă mai bănuieşte - că problemele spaniole erau mai grave decât vor să recunoască cele două guverne care s-au succedat de şapte luni încoace.

Bănuieli luate foarte în serios în anumite cercuri din The City (Londra). Spre deosebire de Italia, în Spania nu există probleme de stabilitate parlamentară. Guvernul are o majoritate absolută cu 186 de deputaţi şi încă 4 ani din mandat înaintea lui. Şi acesta este de altfel principalul avantaj al lui Mariano Rajoy.Spre deosebire de Monti, Rajoy nu se află într-o situaţie precară, dar o eventuală intervenţie [a UE şi FMI] în economia ţării l-ar putea pune şi pe el în pericol. La Bruxelles, Monti îşi juca supravieţuirea, iar Rajoy viitorul. Alianţa dintre cei doi era inevitabilă. Monti şi Rajoy s-au întâlnit de trei ori în cele 48 de ore înainte de summitul de la Bruxelles.

Lovitură de teatru

Mai rămân de definit detaliile. Dintre cele trei măsuri acceptate la Bruxelles, cea mai tangibilă este anularea statutului prioritar acordat creditorilor împrumutului destinat recapitalizării băncilor, pentru a nu îndepărta investitorii privaţi. Ceea ce în teorie elimină firul roşu care lega împrumutul de pachetul de dinamită al primei de risc [diferenţa de rate ale dobânzii dintre obligaţiunile de stat spaniole şi germane]. Celelalte două măsuri vor cere mai mult timp.

Recapitalizarea sistemului bancar depinde de viteza cu care Banca Centrală Europeană îşi va asuma competenţele de supraveghere şi de control asupra întregului sistem bancar al Uniunii. Miza este ridicată: supravegherea şi controlul, de la Frankfurt, a întregului sistem bancar european (cu excepţia celui al Marii Britanii desigur). Întrucât Londra priveşte cu groază la un asemenea transfer de suveranitate.

A treia măsură, răscumpărarea datoriei de către cele două fonduri de salvare europene [Fondul european de stabilitate financiară şi Mecanismul european de stabilitate], va trebui să fie însoţită de un anumit număr de memorandumuri [documente care să impună măsuri de contrapondere în schimbul planurilor de salvare]. Nu vor exista oameni în negru care să viziteze ministerele din Madrid şi Roma, ci măsuri de control, pe care Germania şi aliaţii săi vor încerca să le învârtoşeze pentru a scăpa basma curată din această ananghie. Să reamintim că într-un an vor avea loc alegeri în Germania.

Fantoma lui Mazarin

După evenimentele de săptămâna trecută Waterloo-ul lui Stendhal nu mai pare atât de confuz. Şi această lizibilitate sporită ne trimite la un eveniment istoric anterior, cel puţin la fel de important ca bătălia care a cauzat căderea lui Napoleon. Westfalia, 1648. Această succesiune de tratate care a dat numele Păcii omonime a lichidat încet, dar sigur, vechiul spaţiu imperial european legat de Roma: mozaicul Sfântului Imperiu Roman germanic, Papa şi Imperiul spaniol supra-îndatorat şi atât de puternic peste oceane.

Tratatele din Westfalia au înălţat principiul suveranităţii naţionale, întruchipat de Franţa lui Mazarin şi au dat naştere acestei Europe a statelor-naţiune pe care Revoluţia Franceză o va împinge şi mai departe.

Poate că suntem pe cale să ne întoarcem, fără să ştim, la această perioadă a istoriei. Aripile morii suveranităţii naţionale au început să se învârtească în cealaltă parte. Pentru a sprijini moneda euro, competenţele naţionale ar trebui să fie delegate centrului imperial. Westfalia II. Spaniolii şi italienii nu au altă soluţie decât să accepte. Marea întrebare rămâne Franţa, chintesenţa statului-naţiune. Fantoma lui Mazarin riscă în curând să vină să bântuie palatul Elysée. (Şi, de altfel, procesul care a condus la Tratatul din Westfalia a durat mai mult de 30 de ani).

Tags

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect