Problemele în Uniunea Europeană ajung invariabil să se răsfrângă asupra guvernului britanic, indiferent de culoarea lui politică. Iar criza în jurul monedei euro ilustrează perfect această situaţie. Revelând cel mai mare defect la baza monedei – şi anume imposibilitatea de a impune disciplina financiară mai multor economii naţionale atât de disparate – criza euro a permis trupei de cobitori eurosceptici britanici să spună "v-am zis eu".

Şi mai ales, soluţia cea mai evidentă – o uniune fiscală mai strânsă – ar putea avea repercusiuni care ameninţă preeminenţa cartierului City din Londra, oferind euro-scepticilor o oportunitate de campanie de care nu au pregetat să profite.

Discursul lui Liam Fox [fost ministru al Apărării, eurosceptic] în faţa asociaţiior de contribuabili a fost doar ultima salvă din partea acestei aripi a Partidului Conservator, care încearcă să-şi verse frustrarea de a fi într-o coaliţie apropiindu-se de partidul pentru independenţa Marii Britanii (Ukip), pe cale să-şi facă reapariţia. Acum acest cor de voci cere un referendum, deşi nu este clar privind ce anume: natura relaţiei cu UE sau o eventuală ieşire a Marii Britanii din aceasta? Pentru moment, şi trebuie să fie spus, această situaţie este foarte previzibilă, dar totuşi foarte descurajantă.

A muşcat momeala

Dar şi mai descurajant este însă modul atât de neînţelept în care prim-ministrul a muşcat din momeala referendumului. Până de curând, el şi cancelarul regatului reuşiseră, mai mult sau mai puţin credibil, să argumenteze că era bine pentru Marea Britanie să stea în afara zonei euro, dar în interesul ei ca moneda euro în sine să fie stabilă.

Nu era cel mai simplu mesaj de adresat populaţiei, dar nici cel mai greu: greutăţile monezii euro ajung inevitabil să afecteze economia Marii Britanii, iar un faliment al zonei euro ar face nişte pagube infinit mai rele. Dl Cameron ar fi trebuit să rămână la acest mesaj şi să ignore apelurile pentru un referendum, şi putea să dea vina pe liberal-democraţi, oricând ar fi avut nevoie de un alibi.

A da impresia de a negocia cu cei care doresc un referendum, aşa cum a făcut domnul Cameron în The Sunday Telegraph, nu-i calmează pe aceştia, ci din contră îi încurajează să strige şi mai tare, şi în definitiv va afecta însăşi imaginea dlui Cameron atunci când se va dovedi că nu s-a schimbat nimic. Şi exact acest lucru s-a întâmplat.

Euroscepticii au înţeles din articolul dlui Cameron că era deschis ideii de a organiza un referendum privind Europa, deşi această afirmaţie, ca şi multe altele, era extrem de generică, în limbaj politic, şi putea însemna orice. De fapt el a spus exact că "nu era împotriva unor referendumuri asupra Europei", dar nu s-a declarat explicit în favoarea acestora.

Mostre de incorenţă

Prim-ministrul a fost în schimb ceva mai clar cu privire la opoziţia lui la "un referendum înăuntru/afară cât mai curând cu putinţă", dar nici nu a exclus ferm o astfel de perspectivă. Efectul cumulat a fost de a creşte speranţele pentru un referendum printre cei care se opun la statutul de membru al UE al Marii Britanii, doar câteva zile după ce a părut să-i bruftuluiască la Bruxelles. Deci la imaginea de slăbiciune în faţa unui avans eurosceptic s-a adăugat astfel incoerenţa politică. Iar dl Cameron nu a făcut mare lucru pentru a clarifica situaţia nici în apariţia sa, de marţi, în faţa deputaţilor.

Primul ministrul ar trebui să ştie că, de fapt, concesiile făcute în grabă euroscepticilor din partidul lui, pentru a-i astâmpăra, pot ajunge să-l bântuie. Onorându-şi angajamentul de a scoate deputaţii conservatori din blocul de centru-dreapta al parlamentului, el şi-a şocat aliaţii săi naturali din Europa şi a subminat influenţa britanică.

Şi suflând când cald când rece asupra unui eventual referendum, nu va face decât să stârnească şi mai multe îndoieli în Europa cu privire la angajamentul său, precum şi asupra celui al Marii Britanii. Un prim-ministru cu o majoritate confortabilă îşi poate permite să nu aplece urechea la toate facţiunile partidului său, şi acest principiu se aplică cu atât mai mult în cadrul unei coaliţii. Criza euro este suficient de gravă în sine, fără ca domnul Cameron să-şi permită să se lase prins făcând din ea un teatru politic pe scena britanică.