Recentul summit UE s-a transformat într-o dispută despre cine ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru a salva moneda comună, şi în ce condiţii. Această responsabilitate se măsoară astăzi în miliarde de euro, motiv pentru care discuţia despre un pachet de creştere, o ajutorare a băncilor şi o relaxare a măsurilor de austeritate s-a transformat de fapt într-o dispută despre cât de adânc vor introduce bogaţii germani mâna în buzunarele lor.

Dar nu este vorba doar despre bani. Mizele sunt mai mari şi privesc ADN-ul Europei: cum să salvezi UE de criza economică şi de dezintegrarea politică fără să subminezi fundamentele democraţiei? După doi ani de la începutul crizei, a devenit clar că nu sunt vinovaţi pentru situaţie doar grecii atât de criticaţi sau spaniolii, ci mai ales concepţia ineficientă a uniunii economice şi monetare.

Mai întâi, UE are o monedă comună dar nu o politică financiară comună. Statele membre iau singure decizii cu privire la bugetele, impozitele şi împrumuturile lor. Nici reformele ameliorând coordonarea (cum ar fi pactul fiscal), nici deciziile luate în timpul summitului de la Bruxelles nu au rezolvat această problemă. În al doilea rând, există un deficit de spaţiu politic european. Deciziile importante sunt luate la nivelul UE, dar punerea în aplicare a politicilor sunt împărţite între partidele politice, alegători şi mass-media fiecărui stat membru.

Politicienii au realizat treptat că modelul de integrare actual este depăşit. Politica paşilor mărunţi, precum înlăturarea barierelor vamale, integrarea pieţelor, introducerea de reglementări comune, şi coordonarea politicilor spre o "uniune din ce în ce mai strânsă", nu a putut astupa crăpăturile care au apărut în fundaţiile Europei comune.

Federalism tehnocratic

"Mai multă Europă", spun politicienii. Dar în timp ce unii înţeleg prin asta mai mulţi bani germani pentru a salva băncile spaniole aflate la ananghie sau finanţele publice şubrede din ţări precum Italia sau Grecia, alţii văd acest lucru ca un apel pentru a transfera suveranitatea statelor membre către UE. Paradoxul situaţiei de astăzi este că, deşi ambele cereri sunt în mare parte justificate, ele nu sunt prea compatibile cu principiile democraţiei. În timpul crizei, natura sistemului politic al UE s-a schimbat imperceptibil, dar fundamental, fiindcă, pe lângă entităţile suverane tradiţionale – statele membre – a apărut apărut o altă entitate, şi foarte puternică – pieţele financiare.

Conflictele dintre aceste entităţi s-au încheiat în general în avantajul pieţelor. În trecut, politicienii ar fi oferit măsuri electorale. Astăzi, "aşteptările pieţei" au devenit factorul determinant iar ţările mai slabe precum Grecia sau Italia au trebuit să accepte pachete de reformă întocmite la Bruxelles ca preţ pentru sprijinul financiar, în timp ce statele membre mai bogate, de exemplu Germania, au oferit acel sprijin fără să ţină seama de procedurile parlamentare sau de opinia publică. Jürgen Habermas a numit această predare de prerogative de la parlamente către acorduri interguvernamentale, "federalism tehnocratic".

În timpul recentului summit, liderii UE au convenit să facă paşi suplimentari către o uniune fiscală şi politică. Din păcate, un discurs important al preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz, care sublinia că niciun obiectiv nu poate fi mai important decât democraţia, a trecut practic neobservat.

Şi a fost o greşeală: dilema cum să salvezi Uniunea Europeană fără a sacrifica democraţia este foarte reală. Propunerile de măsuri către o "adevărată uniune economică şi monetară", cuprinse în raportul Van Rompuy, implică un transfer semnificativ de prerogative ale statelor-naţiune către UE. O uniune bancară, despre care se vorbeşte în ultimele zile, pare a fi doar o soluţie tehnică.

O supraveghere bancară la nivel european sau garanţii comune ale depozitelor ar însemna o mai mare interferenţă a UE în politicile bugetare ale statelor membre (uniune fiscală) şi o responsabilitate comună pentru datoriile statelor membre ("euroobligaţiuni").

Chiar şi Germania, care s-a opus cu fermitate ideii unei uniuni de transfer (adică de a subvenţiona economiile mai slabe) începe să-şi dea din ce în ce mai mult seama că doar astfel de măsuri radicale pot restabili încrederea pieţelor într-o eventuală însănătoşire a zonei euro.

Dar raportul Van Rompuy nu spune nimic despre cum să mulţumeşti suveranii originali – demos-urile europene. Problema rezolvării dilemei democratice a UE pe termen lung rămâne la fel de insolubilă ca şi cuadratura cercului.

Conflictul suveranilor

Pe de o parte, se află viziunea unei uniuni politice prezentată de Wolfgang Schäuble. "Dacă prerogative importante, rezervate până acum statelor suverane, urmează să fie transferate către Bruxelles, structurile parlamentare la acest nivel trebuie de asemenea să fie întărite". Dl Schäuble este în favoarea creării unei a doua camere a Parlamentului European, alcătuită din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, şi de asemenea în favoarea alegerii preşedintelui Consiliului European prin sufragiu universal direct.

Germania ar fi de acord să ducă pe umeri o mai mare responsabilitate financiară (de exemplu în formă de euroobligaţiuni), dar numai într-o astfel de uniune, dispunând de mecanisme cu care ar putea interveni adânc în politicile statelor membre care ar legitima astfel de intervenţii. Dar Franţa şi multe alte ţări nu sunt pregătite să accepte o renunţare de o astfel de amploare a suveranităţii lor naţionale. Şi de fapt nici europenii nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva. Prăpastia dintre ceea ce are nevoie UE şi ceea ce societăţile europene sunt pregătite să accepte nu a fost niciodată mai adâncă.

Deficitul de democraţie al UE nu este un fenomen nou. Dar astăzi a devenit o problemă arzătoare. Astăzi nu există reţete pentru a scăpa din capcana tehnocratismului care împinge înainte în numele necesităţii celei mai urgente. Dar poate că cea mai mare greşeală ar fi de a nega faptul că există un conflict între cele două entităţi suverane ale politicii europene – pieţele şi popoarele – şi de a pretinde că "mai multă Europă" este un medicament lipsit de efecte secundare. Astăzi, a vorbi despre o federaţie europeană fără a ridica problema viitorului democraţiei este un simbol nu de euro-optimism, ci de euro-naivitate.

Nu există nicio îndoială asupra faptului că perioada de schimbări graduale în construcţia europeană, acceptate în tăcere de către cetăţeni, s-a încheiat. UE are nevoie de un mare pas înainte, care va trebui să însemne o redefinire a suveranităţii naţionale, o redefinire a modelului de democraţie, aşa cum le cunoaştem. A venit momentul ca elitele europene să înceapă să-şi reia în serios suveranul original, poporul, căci în caz contrar, în scurt timp se va amplifica rezistenţa împotriva dictaturii tehnocratice. Pe termen mai lung, proiectul european nu va putea să ignore acest lucru.