Cu ocazia Expoziţiei Universale din 1867, Victor Hugo a spus : "Toate căile ferate, care par să meargă în direcţii diferite, Petersburg, Madrid, Napoli, Berlin, Viena, Londra, merg de fapt în aceeaşi direcţie : spre pace. În ziua când prima navă aeriană îşi va lua zborul, ultima tiranie se va întoarce sub pământ". După euforie a venit trezirea brutală a primului război mondial. Această perioadă, între 1870 – 1914, a fost descrisă ca "prima" globalizare. Au trebuit aşteptaţi anii 1970 înainte de a trece printr-o nouă internaţionalizare economică comparabilă cu prima. Mondializarea nu creşte continuu, are urcuşuri şi coborâşuri. Fără instituţii puternice şi fără democraţie transfrontalieră "a doua" mondializare, cea a epocii noastre, ar putea să se termine de asemenea printr-o criză şi un conflict.

Nu numai în Europa, ci şi în America, Asia şi Australia, asistăm la ascensiunea liderilor populişti. Şi pretutindeni minorităţile etnice – care sunt întruchiparea globalizării – sunt ţapi ispăşitori. Sociologul Manuel Castells descrie acest conflict care pune o puternică presiune asupra democraţiei: "Din ce în ce mai mult, vedem opunându-se o elită cosmopolită, în contact cotidian cu lumea întreagă, şi un ansamblu de comunităţi locale înrădăcinate în zone care sunt ultimul lor bastion împotriva macro-forţelor". O proporţie semnificativă a populaţiei caută adăpost şi mai multă securitate. Globalizarea impune deschiderea, dar şi ceva protecţie.

Unificarea europeană, un răspuns la vechii demoni populişti

Încă o dată actuala mondializare forţează ţările europene să treacă peste vechi certuri. Astfel, succesul Asiei a dat un impuls important formării pieţei interne şi introducerii monedei euro la începutul anilor 1990. Se poate reproşa multor politicieni şi lideri de opinie asocierea prea sistematică a unificării Europei cu un monstru birocratic care se bagă peste tot. Dimpotrivă cooperarea internaţională – Uniunea Europeană, în primul rând – înregistrează o diferenţă semnificativă între situaţia înainte de 1914 şi situaţia actuală. Stăvilirea şi rezolvarea crizelor precum războiul din Balcani sau criza financiară sunt strâns legate de o colaborare intensă peste graniţe

Deci, avem mai degrabă nevoie de mai multă Europă decât de mai puţină Europă ca răspuns la tentaţia populismului. De ce fel de Europă vorbim ? Aceasta ar trebui să servească drept amortizor pentru a atenua impactul globalizării şi a câştiga spaţiu pentru a păstra un control asupra organizării proprii noastre societăţi. Unificarea europeană trebuie să se facă prin convingerea că dependenţele crescânde în lume cer, pe lângă deschidere şi protecţie.Trebuie oferit un echilibru în mai multe domenii. De exemplu sectorul energiei : există multe motive bune de a dori deveni o mai mică dependenţă de rezervele de petrol din Orientul Mijlociu. Dimpotrivă, eliminarea frontierelor interne poate permite acest tip de demersuri.

Europa trebuie să joace un rol-cheie în prevenirea erodării parlamentelor naţionale

Pentru moment, Uniunea nu funcţionează suficient ca structură de protecţie. Drama grecească pare să confirme această impresie. Şi totuşi este exact modul în care integrarea europeană s-a desfăşurat întotdeauna: doi paşi înainte, un pas înapoi. Şi este o jumătate de secol de când se modelează acest edificiu de de negocieri şi compromisuri. Iată principala misiune civilizatoare a timpului nostru, căci este de neconceput ca în acest moment centrul politic să renunţe la Europa. Deoarece acestea duc totul. Combinaţia unică care se face în Europa nu poate motiva oamenii decât dacă este clar că Uniunea este în serviciul statelor membre şi nu invers.

Acum mai bine de un secol Victor Hugo ne-a prezentat o imagine mult mai atractivă. Dar, oricum, unificarea Europei de după război a contribuit foarte mult la o pace durabilă în partea noastră de lume. Poate că liniile de mare viteză care sunt construite astăzi peste tot vor contribui la o experienţă nouă a Europei. Ar fi poate cam mult pentru a spune că toate au aceeaşi destinaţie – pacea – dar reunirea continentului a permis realizarea unei baze, de la care putem merge în întâmpinarea lumii cu o încredere reînnoită.