Cel mai periculos lider al Europei”, aşa a numit-o revista britanică New Statesman de curând pe Angela Merkel; iar în interiorul publicaţiei cancelarul german avansa direct la gradul de “cea mai periculoasă persoană din lume”.

Rezumatul articolului bine documentat poate fi citit la sfârşit aşa: “Din cauza pierderii contactului ei cu realitatea şi a obsesiei ei legate de politica de austeritate, Merkel distruge proiectul european, îi prăbuşeşte pe vecinii Germaniei în sărăcie şi lumea într-o depresiune globală. Ar trebui să fie oprită”.

În mod clar, aici răzbate tendinţa specifică breslei de a folosi superlative. Dar până la urmă autorii ne aduc la un punct cunoscut, pentru că aproape în toată Europa se gândeşte aşa despre cancelarul german şi despre sadismul ei fiscal, cât şi despre opoziţia germană la stingerea focului crizei cu măsuri hotărâte.

Într-o singură ţară însă oamenii gândesc fundamental diferit: în Germania. În mod normal aşa se întâmplă în politica UE: Atunci când vine vorba despre “poziţia germană” sau despre “poziţia franceză”, este vorba despre poziţia respectivului guvern. Dar în eurocriza actuală există o colaborare între guvern şi spaţiul public german, practic toate media, care merge atât de departe încât opoziţia nu se mai încumetă să se opună.

Şi dacă este obligat cancelarul german, precum la cel mai recent summit UE, să devieze câţiva milimetri de la poziţia ei fundamentalistă, atunci ea primeşte lovituri acasă. Apoi ea a “căzut”, iar principalele publicaţii întreabă panicate: “Cine să plătească toate astea?

Complicitate şi etichete

Şi, da, asta nu este valabil doar pentru alarmiştii de la Bild, care urlă în titluri de zece centimetri: “Mai mulţi bani pentru grecii falimentari? BILD spune Nu”. Şi presa normală şi pretins obiectivă şi serioasă pare de luni de zile să scrie la fel.

Deseori acest acord naţional de complicitate cu guvernul reiese cel mai ostentativ din propoziţiile secundare aparent inofensive, în care se manifestă acest şovinism care riscă să rupă Europa. Cuvinte ca “ţările datoriilor” sau “puţin serioase” sunt lipite ca etichete de la sine înţelese unor state sud-europene din zona euro. Ca de pildă “ţara datoriilor Spania”. Dar, staţi puţin, cât de mare mai este datoria suverană a Spaniei? La începtul anului ea era de 68% din PIB. Prin comparaţie, datoria suverană germană era de 81%. Cine este deci “ţara datoriilor”?

Sau alt caz: “heute-journal” al postului public ZDF începe cu o relatare despre alegerile greceşti. Undeva la mijloc cade propoziţia: “Răul cel mai mare a fost evitat în ultima clipă”. Acest rău suprem ar fi fost deci o victorie electorală a coaliţiei de stânga Syriza, iar acesta a fost evitat in extremis prin victoria conservatorilor, deci a bandei de hoţi care a băgat ţara în mizeria actuală. Peste două minute, următoarea relatare, următorul reporter. De data aceasta este vorba despre summitul G-20. În mijlocul acesteia, apare lapidara propoziţie: “Ceilalţi vor să ajungă la banii germani”.

Dacă muţi pe alte canale, vezi peste tot astfel de propoziţii care sunt produsul unui climat de opinie şi pe care îl perpetuează. Aici se poate vedea perfect cum sunt “sincronizate” media, fără să fie nevoie de cineva care să le uniformizeze, pentru că jurnaliştilor nu le mai sare în ochi că fac propagandă pentru că folosesc “doar” formulări care sunt de mult comune.

Nici măcar Die Zeit nu se dă înapoi de la asta, aşa cum arată un titlu senzaţionalist recent, de pagina întâi, scris cu litere uriaşe: “Întreaga lume ne vrea banii”. Poate cel mai trist jurnalism este cel care se crede obiectiv şi nu face nimic altceva decât să repete aceleaşi prejudecăţi.

Voci ale raţiunii

Bineînţeles că există şi alte voci care repetă cu răbdare din nou şi din nou faptul că Germania a câştigat mult din situaţia nefericită a celorlalte state şi are partea sa de vină în dezechilibrele economice. Şi mai spun că nu putem combate criza zonei euro decât dacă scăpăm de construcţia putredă a acesteia şi că n-are sens să vorbim afectat despre “graniţele imaginate ale capacităţii germane”, dacă în realitate mai întâi costurile crizei sunt exagerate, iar astfel limitele sunt atinse mult mai repede. În mod clar există aceste voci raţionale. Ele sunt petele de culoare în griul curentului majoritar de opinie.

Toate astea pot fi analizate şi înţelese. Dar stăm şi cu gura deschisă în faţa tuturor acestor fapte. Şi nu este chiar uşor în actualul climat de opinie s-o critici pe Angela Merkel pentru că se agaţă cu încăpăţânare de cursul ei de austeritate? Sau să-i critici pe social-democraţi pentru faptul că nu fac o politică de opoziţie adevărată? Din perspectiva acestui climat de opinie "noi împotriva celor care ne vor banii", nu este suprinzător că politicienii care vor să fie aleşi – sau realeşi – nu se abat de la common sense.

Preluarea unor prejudecăţi simpliste. Propagarea fără orice expertiză economică a unor înflorituri de propagandă în rândul populaţiei. Erijarea în clarvăzători. Sau doar mersul la ţintă, prin ţipatul în haită împotriva prăzii. Asta face marea majoritate a presei germane în această criză euro. Unde este Tucholsky, autorul care critica puternic acest mod nedemn de a face jurnalism?