Să faci datorii este o problemă cu consecinţe în viitor. De aceea, austeritatea reprezintă baza unei politici care urmăreşte menţinerea uniunii de state pe jumătate flexibilă, pe jumătate foarte constrângătoare, pe care am numit-o puţin prea în grabă Uniunea Europeană. Acest primat este perceput în unele state ale UE ca dictat german. Asta nu e corect.

Şi totuşi, trebuie să recunoaştem că noua politică europeană a economisirii produce şi pagube. Oricât de frumos sună discuţiile despre o Europă federală, cu structura sa bazată pe subsidiaritate, în realitate interesul comun al Uniunii este puternic atins de interferenţele puternice cu suveranitatea naţională pe timp de criză. Noile guverne din Grecia şi Italia nu ar fi ajuns la putere fără presiunea UE. Însă atâta timp cât statele individuale ale Europei nu înţeleg UE ca pe o comunitate, asemenea măsuri sunt înţelese de către cetăţeni pe bună dreptate ca pierdere de drepturi şi de suveranitate. Iar asta le va fi chiar binevenită unora.

Reversul medaliei

Un exemplu actual în acest sens îl furnizează un stat UE care a fost primit în Uniune prea devreme şi prea nepregătit: România. Acolo tocmai a izbucnit o luptă puternică între sforarii din vechile timpuri socialiste, întruchipaţi de premierul Victor Ponta, şi conservatorii care nici ei nu sunt imaculaţi, pentru preşedintele suspendat de Parlament, Traian Băsescu. În România măcinată de corupţie, diferitele forţe politice privesc statul ca pe o pradă a lor. Iar celor care vor să pună capăt acestei situaţii, precumfostul curajos ministru al Justiţiei, Monica Macovei, le lipsesc instrumentele să acţioneze eficient în acest sens.

Ei îşi pun speranţa în legătura României cu UE, în faptul că UE nu acceptă încălcarea statului de drept. Acesta este un mare avantaj pentru cei care vor o democraţie română, căci fără forţa de intervenţie a UE stabilită prin tratate, ei ar fi şi mai izolaţi decât sunt deja. Aceasta este partea bună a legăturii cu UE. Cea proastă constă în faptul că puterea necesară impunerii statului de drept nu vine din interior şi într-o anumită măsură nici nu trebuie să vină de acolo. Grija UE poate să oblige la respectarea unor anumite standarde, dar asta nu întăreşte neapărat forţele democratice din astfel de state.

Dublu tăiş

Un bun exemplu pentru acest efect paradoxal este Ungaria. Guvernul conservator al lui Viktor Orbán sfidează principiul echilibrului puterilor în stat; el vrea să pună partidul Fidesz deasupra instituţiilor, ceea ce UE nu poate permite.

Totuşi, din când în când, UE mai obţine concesii mai mici sau mai mari din partea lui Orbán, ca de pildă în politica faţă de media sau în poziţia acestuia faţă de Banca Centrală. Atunci când UE dă o comandă dură, Orbán se retrage cu gesturi de operetă: se preface că este ascultător şi totodată semnalează ironic, clipind din ochi, că o face sub presiune şi că va găsi el mijloace şi căi de a dilua cu apă vinul „dictatului” venit de la Bruxelles. Jocul este un ping-pong între Orbán şi UE, în care opoziţia autohtonă ungară nu joacă un rol decisiv.

Exagerând, putem spune că opoziţia ungară pierde din însemnătate pentru că la Bruxelles există păzitorii de moravuri democraţi. În orice caz, jocul dintre Bruxelles şi Budapesta nu este neapărat adecvat pentru ca să promoveze în Ungaria ceea ce nu lipseşte aproape din niciun comunicat al UE : asertivitatea şi pârghiile acordate societăţii civile.

Alegerile raţiunii

Dar dictatul de austeritate al UE poate să aibă drept efect şi interferenţe în ţesutul social a diferitelor state. Asta se întâmplă acum în Italia, care este un stat naţional dificil şi instabil pentru că s-a format târziu. Ca puţine alte state din Europa, Italia trăieşte de pe urma diversităţii identităţilor sale regionale şi mai ales locale. Asta este ceea ce italienii (la fel ca şi noi) preţuiesc atât de mult la ţara lor: o diversitate, care este marcată de peisaje în aceeaşi măsură ca şi de tradiţiile arhitectonice, şi, nu în ultimul rând, de bucătărie.

Acum ţara trebuie să economisească, să urmeze un program de austeritate, iar hotărâtul domn Mario Monti, căruia îi suflă în ceafă agenţiile de rating şi acum şi Signor Berlusconi, trebuie să taie acum de unde poate: administraţie publică, sistemul de sănătate, statul social etc. Aşa că urmează să fie stopată şi creşterea necontrolată a unităţilor regionale şi locale.

Guvernul vrea să reducă considerabil numărul provinciilor, regiunilor şi comunelor. Această decizie este conformă cu raţiunea, dar nu cu istoria şi sentimentele. Cel mai tare îi supără pe italieni faptul că acest proces de deconstrucţie nu este urmarea unei logici şi a unor evaluări proprii, ci este privit ca un lucru impus de Bruxelles. Sunt ameninţate, aşa cum scria jurnalistul Francesco Merlomicile patrii” ale Italiei. Aceste patrii or fi disfuncţionale din punctul de vedere al celor de la Bruxelles şi chiar sunt, dar la Bruxelles se uită doar un lucru: viaţa reală a oamenilor adevăraţi nu este o problema funcţională.

Din păcate grijile legate de micile patrii nu le dau târcoale politicienilor noştri europeni decât atunci când se dedau în privat bucuriilor pe care le oferă din belşug un han franţuzesc, un restaurant breton sau o Trattorie piemonteză.