Trecem printr-o fază de tensiune cronică între democraţie şi Europa, între aspiraţiile alegătorilor şi necesitatea de a salva proiectul european. O tensiune care uneori poate fi controlată dar alteori degenerează în conflict deschis. Fractura care sfâşie zona euro, între ţările din Nord şi ţările de pe malul Mediteranei, este simbolul tipic. Pentru a supraveghea pieţele, a linişti opinia publică din ţările din Nord şi a-şi salva locul în clubul euro, Italia şi-a inventat un paliativ, o soluţie de urgenţă: guvernul aşa-zis "tehnic". Dar clepsidra nu cunoaşte mila, nimeni nu este capabil să oprească numărătoarea inversă. Oricât de paradoxal (şi de "politic corect")poate părea, aproape toată lumea, în Italia şi altundeva, se teme de momentul în care "democraţia" îşi va relua prerogativele, momentul când, în mai puţin de un an, alegătorii îşi vor face auzite vocile.

Incapabili de perseverenţă

De ce atâta frică de democraţie? Fiindcă, pe bună dreptate sau nu, s-a răspândit o idee: formaţiunile politice care îşi împart voturile italienilor sunt toate defectuoase, constitutiv incapabile de a persevera în politicile de asanare necesare pe timp de criză.

Partidele care susţin astăzi guvernul Monti promit că nu vor anula reformele începute de acesta. Dar de ce ar trebui să-i credem? Cine spune că dreapta, odată revenită la putere, nu va abroga imediat Spending Review [legea asupra raţionalizării cheltuielilor publice], pentru a relua de la capăt gestionarea fondurilor publice care a caracterizat-o întotdeauna?

Şi de ce ar trebui să credem stânga, atunci când ea spune că nu se va abate de la calea stabilită de guvernul lui Mario Monti, atunci când ştim foarte bine că această cale nu este pe placul sindicatelor şi că este de neconceput ca stânga să întreprindă ceva fără aprobarea lor? Faptul că se menţionează eventualitatea unei "mari coaliţii" (adică un guvern Monti bis) după alegeri arată că aceste forţe politice sunt pe deplin conştiente de defectele lor.

Cum se poate ieşi din această situaţie? Ar fi o cale. Presărată cu obstacole şi străină faţă de tradiţiile noastre. Pentru prima dată de când există democraţia italiană, forţele politice care contează ar putea aplica dispoziţiile din "Manualul bunului democrat". Anume cum campaniile electorale nu se conduc cu promisiuni vagi, ci cu proiecte specifice. Un proiect este zis specific atunci când anunţă clar cui serveşte şi cui profită. Un proiect este zis specific dacă este apreciat de unii şi stârneşte indignarea celorlalţi. Printre posibilele exemple de proiecte specifice, o formaţiune politică ar putea anunţa alegătorilor: dacă am câştiga alegerile, în termen de treizeci de zile după preluarea funcţiilor de guvernare, am reduce cu atâta cheltuielile publice ale sectorului cutare şi am uşura presiunea fiscală cu aceeaşi sumă. Sau, dacă am câştiga alegerile, am împărţi în două transferurile nord-sud însoţind această măsură cu o eliminare a taxelor pentru întreprinderile din Sud timp de mai mulţi ani.

Partidele ar trebui să propună proiecte pe toate subiectele majore de interes general. În materie de sănătate, de exemplu, ce impact a avut introducerea "costului standard" al prestaţiilor [care compară costurile şi rezultatele]? Sau, în cazul educaţiei, cine ar îndrăzni să propună o foaie de parcurs detaliată (spre deosebire de pălăvrăgeala obişnuită), pentru a injecta un pic de meritocraţie? Indexarea sumelor burselor de calitatea educaţiei este tehnic posibilă, dacă există voinţă politică.

Schimbări drastice

Dacă, în principiu, campaniile electorale ar fi astfel conduse, ar fi, într-un sens, o victorie postumă a lui Ugo La Malfa (a da întâietate conţinutului faţă de ideologie era ideea din centrul convingerilor politicii republicanului). O "lamalfizare" a formaţiunilor politice ar reprezenta o ruptură radicală faţă de tradiţie. În Italia campaniile electorale se conduc dintotdeauna asociind poziţionări ideologice împotriva "duşmanului" şi promisiuni vagi. Ideologia (seria de "isme": Anti-comunism, antiberlusconism, etc) serveşte la strângerea rândurilor, promisiunile vagi nu supără pe nimeni şi pot aduce voci. A trece de la metoda "ideologie şi promisiuni vagi" la metoda "proiecte specifice" ar fi o revoluţie: ar conduce de exemplu la schimbări drastice în materie de stil politic şi de comunicare.

Din instinct, din calcul, din tradiţie şi de asemenea din experienţă personală, politicienii se pregătesc să-şi lanseze campania lor obişnuită, după moda italiană. Dar de data aceasta s-a putea să fi greşit în calculele lor. Dezvăluită şi de sondaje, discreditarea de care suferă clasa politică a depăşit pragul de alertă. O schimbare radicală în stilul de comunicare ar putea fi singura cale de scăpare, pe lângă capacitatea de a avea un efect liniştitor pentru restul lumii, care are privirile aţintite asupra noastră.

Ceea ce ar pierde în materie de voturi propunând proiecte susceptibile de a displace alegătorilor lor, politicienii ar recâştiga făurind-şi o imagine de seriozitate şi de rigoare. Şi întocmai lipsa de seriozitate şi de rigoare se reproşează astăzi clasei politice. Fără a mai pune la socoteală că o campanie electorală bazată pe proiecte specifice opuse ar permite alegătorilor să determine care ar fi forţele cele mai credibile pentru a continua politica de asanare.

Criza mondială, aşa cum ni se repetă cât e ziua de lungă, ne obligă, dacă vrem să supravieţuim, să ne schimbăm multe dintre obiceiurile de până acum. Ar fi momentul ca politica să şi le schimbe de asemenea pe ale ei.