Noua Europă a fost o formulă inventată cu multa grijă de către Donald Rumsfeld, pentru a susţine eforturile de război ale administraţiei Bush. "Vechilor europeni" nu le-a plăcut această catalogare care sugerează că Europa a fost mult mai divizată asupra invaziei Irakului decât se credea. Dar acest sâmbure de adevăr nu putea fi negat. Dar asta a fost atunci. Acum că Polonia şi Rusia s-au împăcat, Europa Centrală şi de Est şi-au pierdut interesul de a participa la războaiele Statelor Unite, iar administraţia Obama se eschivează în faţa ideii unor relaţii privilegiate, ar fi timpul să dăm deoparte acest concept supărător. La şase ani după ce Uniunea Europeană a realizat cea mai mare extindere, discrepanţele şi resentimentele nu mai sunt la fel de acute ca în trecut.

Pe măsură ce "noua" Europă se amestecă cu cea veche, s-ar părea că o nouă rasă, destul de diferită, de ‘noi’ europeni, s-a născut în cele mai puțin așteptate locuri, şi anume aici, în Marea Britanie. Există motive de îndoială, dar în același timp, pentru noi – dinozauri pro-europeni – şi de speranţă. Nu cu multă vreme m-am plâns de clasificara interesului britanicilor faţă de politica externă, pe grupe de vârstă. Erau, pe de o parte, cei care îşi aminteau de cel de-al doilea război mondial, care au cunoscut fascismul în toate formele sale, şi considerau că acesta reprezintă una dintre cele mai periculoase ameninţari. Urmau apoi cei care au crescut în întunecata umbră a acelui război: cei care au devenit curajoşii luptători ai războiului rece, cu privirile îndreptate peste Atlantic şi care s-au pus la adăpostul NATO. Au venit apoi cei care ar putea fi numiţi primii europeni: noi, cei care am cunoscut libertatea – cel puţin pe o jumătate a continentului -, noi cei care am avut libertatea de a călatori în afara unor frontiere aflate pe cale de dispariţie.

De la scepticism la "europenism"

Eşecul dezastruos al generaţiei mele – europene -, după părerea mea, este că nu am fost capabili să transmitem entuziastmul nostru celor care veneau în urma noastră. Bineînțeles, a fost căderea zidului Berlinului şi entuziastmul provocat de reunirea celor două jumătăţi ale Europei. Au urmat mai apoi zborurile ieftine care au făcut posibile vacanţele scăldate în alcool, în Ibiza ori Creta, şi pasajele ritualice, la sfârşit de săptămână, a celor de ‘douăzeci şi ceva de ani’, prin capitala Estoniei, Talin. Dar aceste plăceri se pare că coexistă cu indiferenţa, suspiciunea şi chiar xenofobia împotriva Europei şi a Uniunii Europene. Această generaţie nu pare a fi conştientă de faptul că asemenea experienţe au devenit uşor accesibile doar datorită idealismului celor care au vrut să alunge războiul de pe continentul european şi au creat instituţiile care au făcut acest lucru posibil.

Până în această lună, a fost larg răspândită prezumţia că euroscepticismul lui Cameron va face din acesta câştigătorul electoratului britanic cu aceleaşi înclinaţii politice. Tradiţionala atitudine asumată pro-europeană a Liberal Democraţilor a fost reevaluată ca fiind un sacrificiu posibil din partea partidului şi a lui Nick Clegg. S-au făcut chiar glume – nu fără o oarecare tentă de seriozitate – că Clegg cunoaşte mai multe limbi străine, şi că vizitele acestuia la Bruxelles, stilul său oarecum continental, mama sa daneză, tatăl său jumătate rus, soţia sa spaniolă precum şi numele spaniole ale copiilor săi, ar putea fi rău văzute de către electoratul britanic de bază. Rămâne de văzut cum se va prezenta el însuşi, mâine seară. Dar părerea mea este că stilul relaxat şi lipsit de pretenții al lui Clegg este în concordanţă cu Marea Britanie – cel puţin cu populația urbană – care a devenit în ultimii 20 de ani mai puţin protocolară, mai internaţională, adoptând o atitudine care poate fi numită europeană.

Politici de apropiere europeană

Mai întâi a fost opoziţia faţă de războiul din Irak, pe motiv că acesta reflectă priorităţile Statelor Unite şi nu interesele naţionale ale ţărilor europene cărora li s-a cerut ajutorul. Franţa şi Germania au spus NU. Un mare număr de britanici au spus de asemenea NU, dar au fost marginalizaţi de un guvern şi de o opoziţie care au acceptat jocul americanilor. A mai fost vorba apoi de "statul social" care a privilegiat protejarea locurilor de muncă, reducerea programului de lucru şi egalitatea de şanse, priorităţi considerate de către guvernele britanice recente ca fiind în interesul nostru. Iar mai de curând, în toate discuţiile legate de măsurile de reglementare a activităţilor bancare, poziţia publicului englez a fost mult mai severă decât cea a guvernului şi a opoziţiei; cu alte cuvinte, acesta a avut o abordare mult mai continentală, creşterea PIB –ului ne mai fiind considerată ca singurul element care defineşte succesul.

Marea Britanie a fost afectată de cei 20 de ani de flirt cu stilul american într-o masură care ar putea favoriza în prezent orientarea atitudinii noastre sociale şi economice într-o direcţie mult mai europeană. Şi probabil că politicile de stat sunt și ele pe cale să se schimbe. Este de remarcat recenta initiativă a guvernului în materie de apărare, "Cartea verde", care – în mod surprinzător – a propus o colaborare mai strânsă cu Franţa. Dacă se dovedeste că euroscepticismul este mai puţin influent decât se crede, probabil că generaţia mea va putea obţine mai multă credibilitate. Până la urmă, vom reuși să-i transformăm pe conaționalii noștii insulari în adevărați europeni.