Grecia ar putea părăsi zona euro în septembrie, Spania intenţionează să solicite un plan de asistenţă financiară din partea Europei, iar Banca Centrală Europeană se pregăteşte să achiziţioneze din nou obligaţiuni italiene.

Liderii politici ne salută de pe insulele exotice unde îşi petrec vacanţele şi ne asigură, ca de obicei, că nu vor permite destrămarea zonei euro. Doar premierul italian Mario Monti a fost sincer: “Va fi nevoie de câţiva ani până când vom putea adresa un mesaj de speranţă tinerilor”. Monti a exprimat regretul că tinerii de 20 de ani, care se confruntă cu o rată a şomajului de 36%, sunt o “generaţie pierdută”, apreciind că tot ce poate face este să limiteze efectele acestui fenomen social.

Orice decizie ar lua săptămâna aceasta, chiar dacă ar accepta utilizarea în comun a bugetelor şi imprimarea a miliarde de euro, liderii europeni nu vor putea atenua efectele actualei crizei economice.

În medie, rata şomajului în rândul tinerilor este de 20% în Europa, urcând până la 52% în Spania şi Grecia. Chiar dacă sunt create locuri de muncă, aşa cum se întâmplă în Marea Britanie, acestea sunt doar contracte pe termen determinat. Locurile de muncă în condiţii precare sunt ultimul recurs pentru această generaţie pierdută, ameninţată astfel de şomaj şi sărăcie. În Orientul Mijlociu, o rată a şomajului de 26% a fost suficientă pentru declanşarea revoluţiilor arabe. În Europa, nu există dictatori care să fie înlăturaţi, dar declaraţiile lui Mario Monti sunt o recunoaştere indirectă a capitulării democraţiei în faţa crizei.

Declinul generaţiei tinere încă mai este atenuat de modelul social european, în special de nivelul ridicat al pensiilor părinţilor, care astfel pot să acopere cheltuielile tinerilor aflaţi în situaţii dificile. Dar ce se va întâmpla când părinţii nu vor mai fi în această lume sau dacă guvernele din Grecia, Spania şi Italia vor reduce nivelul pensiilor?

În loc să participe la mitinguri anticapitaliste în propriile ţări, tinerii ar trebui să organizeze marşuri la Bruxelles pentru a exprima ataşamentul faţă de Europa. Tinerii italieni şi spanioli ar trebui să le ceară liderilor politici o integrare economică rapidă, iar tinerii germani ar trebui să lanseze un apel la solidaritatea care le lipseşte atât de mult acum părinţilor lor. Trebuie să facă aceste lucruri înainte de deveni ei înşişi generaţia pierdută, nu doar din punctul de vedere al prosperităţii, ci şi al democraţiei.