Apusul laburiştilor

Politica moare din cauza epuizării. Sfârşitul erei laburiste este profund marcat de imaginea mototolită a lui Gordon Brown. Tot ce a mai rămas din energia şi emoţia partidului aflat la putere de 13 ani, este faptul că alternativa propusă de conservatorii lui David Cameron va deteriora situaţia ţării. Rezultatul alegerilor de joi nu este încă foarte clar. Dar până când voturile vor fi numărate, primul ministru se agaţă de speranţa că se va întâmpla ceva , şi că va rămâne în funcţie. Probabil că Liberal Democraţii lui Nick Clegg vor sparge totuşi polaritatea sistemului politic britanic – sau, că cel puţin îl vor priva pe Cameron de o majoritate guvernamentală. Poate, şi doar poate, laburiştii vor putea face o coaliţie.

Trei mandate, prea lung pentru orice guvern

I-am auzit pe unii miniştrii spunând că trei mandate reprezintă o lungă perioadă pentru orice guvern. Longevitatea politicienilor face ca încrederea acordată guvernului să fie supusă îndoielii. Încrederea publicului slăbeşte. Lupta oricărui partid pentru a câştiga un al patrulea mandat este dificilă. Există ceva adevăr în toate acestea, aşa cum există în apărarea faptului că primul ministru este un politician tratat cu asprime în era mass-mediei instant. Acesta nu are farmecul facil şi fluenţa cerută de televiziune, Internet, Twitter şi toate celelalte. Brown a pledat pentru o dezbatere despre substanţă. E trist să o spun dar stilul şi substanţa sunt de acum, indivizibile.

Totuşi, miniştrii nu ar trebui să se mintă pe ei înşişi. Pierderea iminentă a laburiştilor reprezintă mai mult decât o schimbare naturală a gărzii politice. Oboseala şi orgoliul şi-au spus cuvântul. Dar ceea ce a contribuit la eşecul administraţiei Brown a fost lipsa unei idei de guvernare. La începutul campaniei, colegii lui Brown au organizat o dezbatere internă despre cum ar putea să contracareze strategia lui Cameron, de schimbare. Alegerea a trebuit să se facă între cei care doreau să formuleze un program al laburiştilor pentru un al patrulea mandat şi cei care erau convinşi că trebuie să se concentreze pe pericolele cauzate de o eventuală guvernare a conservatorilor.

Dar nici conservatorii nu reprezintă o opţiune

Câştig de cauză a avut cel de-al doilea grup. "Riscul" conservator ruinează viitorul laburiştilor. Mesajul lui Brown a fost prin urmare construit, aproape în totalitate, pe planul lui Cameron de a reduce cheltuielile publice şi de satisfacere a dorinţei ideologice a acestuia pentru un guvern restrâns. Din această perspectivă, conservatorii ar putea distruge sistemul social şi ar putea periclita sistemul statului providenţial. Problema unei asemenea abordări este că aceasta poate fi imputată în aceeaşi măsură atât guvernului cât şi opoziţiei. Cu toate îndoielile în privinţa conservatorilor, alegătorilor nu li s-a oferit o alternativă credibilă.

Când Brown l-a înlocuit pe Tony Blair în Downing Street, în 2007, au fost făcute multe declaraţii despre noua abordare a acestuia în privinţa politicii guvernamentale. Teatralitatea şi performanţa erei Blair, se spunea, vor fi înlocuite de un proiect calm, competent. "Acesta nu este ostentativ", obişnuiau să spună acoliţii premierului, este "doar Gordon".

Dar, dupa cum s-a dovedit, Brown nu a propus nimic care să semene cu un obiectiv de organizare ambiţios. Ca şi cum scopul eliminării lui Blair, ar fi fost suficient. Cortina a căzut iar eforturile laburiştilor de a uni conştiinţa socială cu alegerea şi aspiraţia, nu au avut şanse de realizare. Pentru o vreme criza financiară globală a umplut golul creat de lipsa unei strategii. Nu a fost un accident faptul că în momentul de pericol maxim pentru sistemul bancar internaţional, activitatea lui Brown a fost considerată ca fiind cea mai eficientă. Dar criza a încurajat întoarcerea la etatizare, la instinctul, respins de către laburişti în perioada 1980 – 1990, că guvernul poate face totul.

Alegeri fără câştigător

Nimic din toate aceste nu mă vor face să afirm însă că Dl. Cameron a avut un discurs convingator. Chiar dacă, cum se aşteaptă, liderul conservatorilor va fi prim ministru începând de vineri după amiză - eşecul campaniei sale este aproape la fel de surprinzator ca şi creşterea suportului electoral pentru Clegg – şi chiar dacă aceste două aspecte se susţin reciproc.

Curios este faptul că neîncrederea în Cameron este în legătură directă cu neîncrederea în primul ministru. Dacă Brown a fost incapabil să îşi susţină propunerile în faţa propriului guvern, liderul conservatorilor a eşuat în încercarea de a propune o agendă convingătoare a opoziţiei.

Marea idee a lui Cameron – Big Society [Marea Societate] - a părut adesea ca o mantie aruncată convenabil asupra diviziunilor din sânul propriului partid. Pe de o parte sunt cei care aspirau la siguranţa micilor state din perioada thatcheristă a anilor 1980; pe de altă parte sunt conservatorii adepţi ai Naţiunii Unice care, la fel ca şi Cameron, consideră că statul nu este sinonim cu societatea. Colegi ai acestuia mi-au spus că nu vor exista divergenţe, dacă liderul conservatorilor va obţine postul de prim ministru. Odată la guvernare, acesta va avea mandatul şi timpul pentru a-şi concepe propriul program de guvernare. Dacă nu altceva, cel puţin necesitatea de a stabiliza finanţele publice îi va oferi suficiente direcţii ambiţioase.

Eu nu sun sigur de acest lucru. În weekend, liderul conservatorilor a promis un guvern "eficient şi calm", sinistră apelaţiune utilizată cândva de către Brown. Cu toate acestea, încă nu ştim dacă Cameron are un plan.

Democraţie

"O ocazie istorică" de a schimba sistemul de vot

"În ultimii cinci ani, acest ziar a luptat pentru o reformă electorală. Marea Britanie are acum o ocazie istorică de a pune capăt acestui sistem electoral nedrept şi discreditat. Nu trebuie să o ratăm". În ajunul alegerilor generale, The Independent ia din nou poziţie în cadrul dezbaterii din centrul campaniei. "Reprezentarea unui partid în Parlament ar trebui să reflecte nivelul de susţinere din ţară, explică ziarul. Un fel de a convinge alegătorii că votul lor contează cu adevărat ar fi de a transforma acest lucru în realitate. Putem gândi de asemenea că reforma electorală ar deschide uşa unei noi ere pentru o politică mai încrezătoare şi mai progresivă în mai multe domenii, de la Europa până la economie sau la o reformă constituţională mai largă".

The Independent publică din nouprima pagină în care, după alegerile din 2005, demonstrase diferenţa dintre voturile exprimate pentru diferitele partide şi numărul lor de scaune la Westminster. Aprobând poziţiile partidului liberal-democrat al lui Nick Clegg asupra reformei electorale, dar şi "asupra libertăţilor civile, a unei politici economice serioase şi a cooperării internaţionale cu privire la marile subiecte globale", ziarul îndeamnă "alegătorii progresişti să susţină liberalii-democraţi oriunde acest partid are o şansă de a câştiga".