Alegeți o limbă
După cele două episoade suicidare ale secolului XX, în disperare de cauză, trei dintre beligeranţi au visat o nouă Europă. Războaiele mondiale, dubla "sinucidere" europeană, au marcat apogeul unei lupte fără milă: o jumătate de mileniu de încleştare pentru hegemonie, între Spania, Franţa, Anglia şi Olanda, cărora li s-au alăturat mai târziu Austria, Prusia şi Rusia. Ocazional, pe marginea conflictului, Suedia, ca şi Portugalia, au participat la acesta în calitate de aliaţi ai acestor mari actori.
Aşadar, a admite acest lung "război civil" intermitent nu înseamnă a calomnia istoria noastră europeană. Toate aceste naţiuni au în comun o anumită cultură, moştenită din Antichitate şi de origine creştină (catolică, protestantă, ortodoxă), opusă de la căderea Constantinopolului altor culturi şi referinţe religioase.
**Cu un trecut atât de complex, nu este de mirare că Europa Occidentală a întâmpinat atâtea greutăţi pentru a-şi concretiza utopia ei europeană, primul său proiect serios şi democratic al unei construcţii de anvergură internaţională. Din păcate, şi în ciuda urgenţei proiectului european, acesta nu a putut fi realizat decât într-un context de război rece: SUA şi Uniunea Sovietică pretindeau fiecare să-şi stabilească hegemonia asupra lumii, şi pentru ei, Europa era (deja) un spaţiu râvnit. Sfâşiată între SUA şi Rusia, Europa avea atunci două chipuri; după căderea Zidului Berlinului ea s-a schimbat radical.
Am putea crede, mai ales astăzi, că crearea monedei euro a zguduit acest fetiş care era dolarul. Acesta era anterior monezii euro, moneda unică a spaţiului imperial al globalizării, sau mai degrabă a spaţiului americanizării politice, economice, financiare, tehnologice şi, mai presus de toate, culturale a lumii. Şi se poate chiar spune că moneda euro, afirmarea şi succesul său (excesiv?) nu au încetat niciodată să îngrijoreze sistemul monetar mondial. Un sistem pentru care dolarul şi supremaţia lui absolută era arma supremă, cea care permitea cumpărarea celeilalte arme supreme, petrolul, şi controlul pieţei mondiale.**
Dar nu este nevoie de a ne imagina vreun complot ideologico-financiar pentru a explica criza financiară aproape universală care face ravagii în inima capitalismului erei digitale. Şi nici de a ne închipui o ofensivă de destabilizare a monedei euro - şi, prin ea, a întregului proiect de autonomizare politică a noii Europe - în scopul de a se asigura odată pentru totdeauna de supunerea ei istorică. NATO reprezintă pentru domeniul strategic ceea ce slăbirea monedei euro (sau chiar, în cele din urmă, dispariţia ei) aduce pe planul economic şi financiar: moneda unică simbolizează şi întruchipează Europa de după 1989. Dar cine, în Europa, mai vrea încă Europa?
Nu avem nevoie de nimeni pentru a ne salva
Paradoxal, cea mai pro-europeană dintre naţiunile mari, în ciuda constrângerilor sale etice şi politice, este nimeni alta decât Germania. Fosta ţară a mărcii germane este noul FMI al monedei euro. Ea este singura (deşi dezarmată, sau poate tocmai pentru că este dezarmată) care mai are încă suficientă putere economică pentru a păzi "utopia" europenizantă de influenţele sumbre care odinioară o trăseseră spre adâncuri. Doar ea mai are destul prestigiu istoric pentru a asuma rolul capital pe care i l-a dat soarta, sau pe care a ştiut să şi-l dea singură. Cine, mai bine decât Germania, ar putea - în ciuda spectrelor terifiante stârnite de această perspectivă - atrage "europenii" care sunt Ucraina şi marea Rusie spre spaţiul european? Sau Turcia, de care Germania este mai apropiată decât orice altă ţară?
Şi totuşi, de la ţara lui Voltaire, şi nu de la cea a lui Luther, ne putem aştepta mai curând la un angajament istoric pentru o Europă exemplară. Tot atât de exemplară cum a fost Franţa însăşi, odinioară, în multe domenii.
Franţa a întruchipat mult timp de una singură o anumită Europă: pentru mulţi, ea era "naţiunea" de referinţă, spre deosebire de "lumea insulară" pe care o reprezenta Anglia. Acesta este probabil motivul pentru care ea a fost reticentă, la început, să-şi transcendă frontierele pentru a se transforma într-o întruchipare dinamică a Europei. Moştenitoare istorice ale unei rivalităţi de netrecut, nici Anglia, nici Franţa, nu simt nevoia de Europa. Ele sunt în plus.
În Europa de Sud şi de Est, în schimb, visul Europei este plin de viaţă. Dar aceste zone sunt limitate şi marginale, sau chiar marginalizate. Iar Nordul pare să aparţină unui continent ale cărui vise sunt demult îngheţate.
Poate că Europa nu a avut niciodată nevoie să meargă într-o direcţie anume. Şi nici să aibă un statut istoric, politic, ideologic şi cultural, sau nu un alt statut decât cel al multitudinii de entităţi care a fost întotdeauna. Aici a fost făurită lumea modernă. Şi modernitatea lumii. Nu trebuie uitat. Nu avem nevoie ca cineva să ne salveze. Avem nevoie să ne salvăm noi-înşine, şi nu este puţin. Oricum, noi nu suntem de vânzare.
