Marea Britanie, ţara antreprenoriatului liberal, cu principalul centru financiar al Europei, "City" (Bursa) din Londra, şi un număr record de oameni cu adevărat bogaţi, este încolţită. Potrivit unora, este ţara cea mai bolnavă din Europa; cu deficitul ei de 180 de miliarde de lire sterline, Londra nu are niciun interes să strâmbe din nas la problemele greceşti. Statul nu o duce bine, şi nici oamenii obişnuiţi. Datoria familiilor este de două ori mai mare decât în Franţa.

Numeroase asociaţii denunţă o recrudescenţă a agresiunilor cu arma albă, a fenomenului ebrietăţii până la pierderea cunoştinţei în rândul femeilor şi o mare insecuritate în şcoli, unde se instalează detectoare de metale la intrare. Anchetele sociologice fac să apară o nouă categorie de clasificare socială : NEET (Not in Education, Employment or Training – nici elevi, nici angajaţi nici în formaţie), o categorie care este departe de a fi în declin.

Marea Britanie cunoaşte ea într-adevăr o "recesiune socială" ? Seriosul săptămânal The Economist a analizat recent fenomenul şi a demonstrat, cu cifre şi diagrame, că criminalitatea este în scădere, ca şi numărul de mame minore (chiar dacă este cel mai ridicat din Europa ). Consumul de alcool şi droguri este de asemenea în scădere, deşi în mod marginal. Opinia publică, de partea ei, păstrează o imagine foarte negativă a ţării. În 1997, la venirea la putere a Partidului Laburist, 40% dintre britanici considerau că devenea din ce în ce mai puţin agreabil de trăit în ţara lor; cu Gordon Brown ca prim-ministru, chiar şi înainte de criză, acest procent ajunsese la 73% !

Un viitor de sudoare şi lacrimi

Anul trecut, popularitatea lui Brown a scăzut în asemenea măsură încât a devenit clar că, dacă Partidul Conservator nu reuşeşte să câştige acum, nu va câştiga niciodată. Dar liderul lor David Cameron, cu a sa "broken society" (societate sfâşiată), s-a prins singur în capcană, întrucât dacă diagnosticul pe care îl face stării societăţii este corect, întrebarea care se impune este aceea a mijloacelor propuse pentru a vindeca un întreg popor de această boală gravă, şi pe deasupra în timp de criză. În concluzie, astăzi, cu un deficit record, nu se poate promite decât sudoare şi lacrimi. Nu există nici o altă opţiune, decât de a reduce cheltuielile bugetare (partidele politice îndrăznesc mai mult sau mai puţin să menţioneze această evidenţă), şi creşterea impozitelor (ceea ce ele încearcă să muşamalizeze).

Campania electorală îşi înfige totuşi rădăcinile în multe alte emoţii. Pentru a le decripta, putem începe prin a aminti de reacţia isterică a unei majorităţi de britanici la moartea prinţesei Diana în 1997. Ea era "regina inimilor", dar era privită cu rezervă de către lumea establishment-ul, care nu vedea în ea nici clasa, nici maturitatea necesară pentru o viitoare regină.

Presa de scandal a reacţionat prost atunci la publicarea eseului lui Anthony O'Hear, profesor de filozofie şi preşedinte al Institutului Regal de Filosofie, "Sentimentalizarea societăţii moderne". Potrivit autorului, doliul universal revela o tendinţă profundă şi negativă a ţării, "un gust insaţiabil pentru sentimentalismul care închide ochii asupra realităţii, în toate aspectele legate existenţei noastre".

Nick Clegg, mare câştigător al noii atmosfere

Care-i legătura cu alegerile parlamentare de azi ? Dezbaterile televizate ale principalilor candidaţi pentru postul de prim-ministru au introdus un element nou, reacţia spontană şi referinţa la sentimente. Astfel de dezbateri nu existau înainte. Nu este vorba numai de copierea modelelor politice străine, dar de ceva mai important, cu privire la natura însăşi a sistemului politic.

Britanicii sunt obsedaţi de formarea unui guvern eficient. Există în ei o teamă autentică de ceea ce se numeşte un "hung parliament", literalmente parlament suspendat, şi de coaliţii care se pot dovedi necesare. Tradiţia britanică cere ca guvernul să fie direct responsabil în faţa alegătorilor. În cazul unei coaliţii, nu este vorba de oameni care încredinţează puterea unui grup politic specific, ci de partide care se înţeleg între ele în spatele alegătorilor spoliaţi de orice control, explică George Jones, fost profesor de sisteme politice la London School of Economics.

Sfârşitul politicii bipartizane

S-a putut vedea recent o mare transformare a sistemului cu urcarea unui al treilea partid, liberal-democraţii. De ce această schimbare ? Deoarece, pentru prima dată, o majoritate de britanici l-a văzut pe liderul acestora, Nick Clegg, la televizor.

Odinioară în Marea Britanie se considera că votul avea un caracter de clasă socială: oamenii votau ca partidul lor. Dacă erau săraci, votau laburist, dacă aveau de toate, votau conservator. Astăzi, aceste consideraţii sunt abandonate, oamenii se amestecă într-o clasă de mijloc, sunt mai uniformi, nu mai consideră partidele după o diviziune socială.

Se ştie deja că sistemul de vot uninominal cu un singur tur a jucat împotriva Partidului Liberal Democrat. Clegg ar putea impune o reformă a sistemului ca o condiţie a participării lui la un guvern de coaliţie. Conservatorii se vor opune. Partidul Laburist va ezita. Dar e deja indiferent, se pare că în Marea Britanie a sunat ceasul politicii bipartite.