Alegeți o limbă
Cum să îi convingem pe germani că nu dorim fondurile lor? Premierul Mario Monti a spus totul de această dată, în interviul apărut în publicaţia Der Spiegel. Graţie competenţei sale, Monti a încercat din nou să explice că asistenţa financiară oferită Greciei, Irlandei, Portugaliei a fost suportată mai mult de noi decât de ei şi că, în contextul dobânzilor actuale asupra datoriilor publice, italienii şi spaniolii îi subvenţionează pe germani, nu invers.
Nu este uşor să se înţeleagă această situaţie. În Germania, problemele zonei euro nu doar că produc o stare generală de nemulţumire faţă de integrarea europeană, o situaţie care poate fi observată şi în Italia. Dar există şi un fenomen cultural observat la o parte din liderii politici germani, care tind să creadă că au dreptate împotriva tuturor sau aproape a tuturor.
Cifre controversate
Cotidianul popular Bild a avansat săptămâna trecută cifra pe care Germania o câştigă de pe urma crizei. Este vorba de 60 de miliarde de euro în ultimele 30 de luni; numeroşi analişti cred că această cifră este verosimilă. Şi totuşi se schimbă puţine lucruri. Populiştii sunt mândri de această nouă dovadă de succes al patriei; cei mai mulţi se prefac că nu văd.
Situaţia de pe pieţele financiare a fost explicată foarte bine ziarului New York Times, vinerea trecută, de către agenţi bursieri. Se ştie că obligaţiunile italiene, la actualele niveluri, sunt o afacere foarte profitabilă; dar continuă să le vândă mai degrabă decât să le cumpere în contextul în care în rândul agenţilor de la burse domneşte “o stare de pesimism colectiv” care poate duce Italia la dezastru.
Aceasta este realitatea pe care mulţi analişti germani o neagă; nu acceptă alte teorii, pentru ei nu există. Susţin că nivelurile de 6-7% ale obligaţiunilor Italiei şi Spaniei sunt rezonabile, adică sunt convenabile pentru ei. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât Banca Centrală Europeană a recunoscut această realitate, cu excepţia reprezentantului Bundesbank. Aici se observă importanţa deciziilor luate joia trecută [2 august].
Un circuit periculos
Noul naţionalism german se manifestă de cele mai multe ori raportându-se la alte ţări, într-un circuit periculos aflat între demagogia electorală şi dogmele unei lumi academice conformiste. Ţările sudice şi Franţa sunt acuzate că încearcă să forţeze BCE să tipărească bancnote pentru finanţarea cheltuielilor exagerate ale politicienilor, aşa cum se întâmpla în trecut. În Italia, această practică iresponsabilă a fost întreruptă încă din 1981, cu zece ani înaintea Tratatului de la Maastricht.
În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că anumite evenimente de pe scena politică italiană au continuat să alimenteze neîncrederea germanilor. În anii 1990, atât Italia, cât şi Germania aveau probleme similare; în deceniul care a urmat, la Berlin au existat guverne capabile să remedieze aceste probleme, însă la Roma nu s-a întâmplat acest lucru. Modul în care politicienii italieni propun introducerea eurobondurilor trădează dorinţa ca germanii să achite o parte din nota de plată a Italiei.
Este bine, deşi este şi puţin bizar, ca soluţia de compromis propusă de Consiliul guvernatorilor BCE să prevadă condiţii politice în cazul intervenţiilor pentru calmarea pieţelor financiare (mai ales pentru că este vorba de reglementarea acestora, nu de crearea de monedă în exces).
În prezent, explorăm noi teritorii şi trebuie să se stabilească clar ce măsuri vor fi decise prin votul cetăţenilor şi ce trebuie realizat de tehnocraţi. În ambele ţări, trebuie să se ţină cont mai mult de spiritul decât de litera constituţiilor care au stabilit sistemele democratice la sfârşitul anilor 1940; iar tratatele europene, dacă va fi nevoie, se pot modifica.
Din Germania
“Merkelizaţi cu toţii”
După şocul produs de ultimul număr din Il Giornale care evocă pe prima pagină “Cel de-al Patrulea Reich”, corespondentul la Roma al Spiegel Online îşi împărtăşeşte experienţa în calitate de german aflat în străinătate, confruntat cu furia italienilor, supuşi unei politici de austeritate impusă de Bruxelles şi Berlin.
În Italia, mânia clocoteşte împotriva Germaniei. […] În baruri, în restaurante şi în discuţiile dintre vecini, germanii sunt somaţi să explice de ce o naţiune întreagă o urmează pe “la Merkel” în politica sa de criză.
Vorbeşte de vecinul său, Camillo, care se bucură că Germania – “în sfârşit perdantă” – nu se situează decât pe ultimele locuri în clasamentul medaliilor olimpice; care constată reapariţia unor porecle precum “Crucchi” [de la “kruh” în croată, adică pâinea pe care o cereau italienilor soldaţii croaţi ai Imperiului Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial] şi “Panzer” [“blindat”, în germană]; şi care povesteşte necazurile acestui tânăr student care-şi dă seama prea târziu că este singurul german din clasa lui de limbă italiană şi care şi-a atras duşmănia colegilor după ce a declarat “Nu facem parte din aceeaşi familie. Grecii trebuie să se descurce singuri. Au muncit prea puţin şi au stat prea mult prin cafenele.”
Faţă de un tânar italian de vreo treizeci de ani care îl întreabă de ce germanii vorbesc despre Italia ca despre o ţară în curs de dezvoltare, în timp ce aceasta este cea de-a treia economie a zonei euro şi contribuie cu 125 de miliarde de euro la Fondul European de Stabilitate Financiară (faţă de cele 190 de miliarde din partea Germaniei), jurnalistul de la Spiegel Online se întreabă:
Ce pot să-i spun? Că în fiecare ţară din zona euro există o versiune proprie a crizei care are, de fiecare dată, victime şi călăi diferiţi? Un adevăr în culori naţionale, pe care politica şi mass-media îl aduc de pe culmile de la Bruxelles şi din alte locuri de încleştare între cele 27 de ţări. Şi fiecare se limitează la al său.
