Cu câteva luni în urmă, am fost intervievat de către un bărbat scund şi puţin rotunjor, un cronicar TV spaniol pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte, dar pe care îl ştie orice copil din Spania: Jordi Évole. Acesta fusese partenerul unui prezentator al unui talk-show nocturn.

Ne-am întâlnit într-o sâmbătă dimineaţă umedă şi rece, la Poarta Brandenburg din Berlin. Évole mi-a cerut să vorbesc despre Germania, în calitate de fiu al unor imigranţi spanioli, dar mai ales în calitate de german. Vroia ca eu să-i explic ceea ce noi, germanii, facem cum trebuie şi unde ei, spaniolii, greşesc. Évole este gazda uneia dintre cele mai renumite emisiuni de la televiziunea spaniolă. Este în egală măsură reporter şi actor.

Ce se aştepta să-i spun? Că nu poţi să iei în serios o economie care se bazează pe soare şi pe portocale, şi pe supra-dezvoltarea litoralului mediteranean? Că, pe undeva, cluburile de fotbal spaniole nu ar trebui să aibă datorii la impozite în valoare de 750 de milioane de euro? Căci, conform ultimului studiu PISA realizat de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCDE), care compară sistemele internaţionale de învăţământ, elevii spanioli nu au progresat, în ciuda bugetelor record acordate înaintea crizei...

În ultima vreme m-am gândit mult la acea conversaţie, la criza economică spaniolă şi la ceea ce ştiu eu cu adevărat despre cum merg lucrurile în Spania mea de origine. Părinţii mei sunt foşti fermieri din Andaluzia, care au plecat în Germania în anii 1970, şi au lucrat la o fabrică de cauciucuri din Hanau, lângă Frankfurt, până la vârsta pensionării. Tatăl meu a făcut patru ani de şcoală. Pe vremea lui nu existau manuale. Învăţătorul folosea o enciclopedie veche. Tatăl meu ajunsese până la volumul D, sau poate F. În orice caz, educaţia pe care i-a oferit-o ţara lui a fost o ruşine. El a emigrat la vârsta de 17 ani.

Amintiri încă vii

Eu m-am născut în Spania, am un nume spaniol, vorbesc într-un ritm tipic spaniol, am paşaport spaniol, şi sunt fericit că Spania a câştigat Campionatul European de Fotbal 2012. Dar trăiesc în Germania, unde mi-am făcut şi studiile, şi unde lucrez la ora actuală.

Cele mai vii amintiri din Spania datează de peste 25 de ani, chiar dacă am mai fost în vizită acolo între timp. Sunt amintirile glorioase ale verilor copilăriei mele. Familia mea făcea parte din acel convoi de muncitori imigranţi (din valul de imigranţi care a venit în Germania în anii de după război) care îşi încărcau Opelul şi conduceau până în Spania în fiecare an, mai întâi prin Franţa, şi mai apoi de-a lungul litoralului mediteranean, până în satul părinţlor mei.

Petreceam 30 de ore în maşină, oprindu-ne numai la staţiile de benzină, cu un tată care fuma ţigară după ţigară la volan. Eu eram pe bancheta din spate, cu cei doi fraţi ai mei şi o valiză. Mi-au rămas în suflet acele călătorii.

După discuţia cu Jordi Évole, am hotărât să mai fac o dată drumul acela; să conduc de-a lungul coastei aşa cum făceam înainte, dar să-mi acord timpul de a vorbi cu oamenii. Vroiam să-mi explice ei ce s-a întâmplat cu Spania, o ţară care m-a lăsat perplex de ceva vreme. N-aş putea să spun anume de ce. Ar putea fi din cauza incapacităţii de a produce ceva semnificativ, a oribilei supra-dezvoltări, a îndrăznelii cu care spaniolii aşteaptă ajutor din partea fondului de salvare?

Primul mare oraş spaniol de care îmi aduc aminte este Barcelona. Aici începe călătoria mea. Pe vremuri, nu era un oraş plin de boutique-hoteluri şi ‘tapas’ [mici aperitive tipic spaniole] servite în cartierul gotic Barri Gòtic, sau de studenţi la limbi romanice care învaţă spaniola şi-şi caută sensul vieţii la Barcelona. În copilăria mea, era un oraş fără şosea de centură. Nu fusese construită încă.

Tatăl meu detesta haosul din trafic, maşinile Seat, Guardia Civil [forţă poliţienească cu statut militar] care, la începutul anilor 1980, îşi pierduse protecţia lui Franco, dar nu şi aronganţa ei revoltătoare. În ciuda căldurii, mama ne obliga să ridicăm geamurile, pentru a ne feri de şarlatanii ascunşi care aşteptau maşinile germane la semafoare, după cum ne spunea ea. Uram Barcelona.

Film de groază şi oră de poveşti

Oraşul este diferit în 2012. Am ajuns la faţa locului după ce primul ministru, Mariano Rajoy, a pregătit Europa pentru posibilitatea ca salvarea băncilor spaniole să coste 100 de miliarde de euro. Mai înainte, susţinuse că Spania nu va avea niciodată nevoie de ajutor.

Am privit ştirile la televizorul din camera mea de hotel. Ca de obicei, acestea sunt alcătuite din două secvenţe: filmul de groază şi ora de poveşti cu zâne. Din ce în ce mai multe persoane îşi retrag banii din conturi, comunitatea spaniolă autonomă Castilia-La Mancha închide 70 de şcoli, şomajul este de aproape 25% – acestea compun filmul de groază. La ora de poveşti se vorbeşte despre echipa naţională de fotbal a Spaniei.

După ce te uiţi o vreme la ştiri în Spania, începi să înţelegi de ce jumătate din timpul de emisie este consacrat sportului. Dacă nu ar fi aşa, oamenii ar lua-o razna. Totul se învârte în jurul crizei. Chiar totul. Un mare magazin de tipul “do-it-yourself” (DIY) anunţă că oferă 200 de posturi şi primeşte 12 000 de cereri. Persoanele cu studii universitare îşi şterg diplomele de pe CV-uri pentru a concura cu cei care sunt mai puţin calificaţi. În Asturias, minerii grevişti se luptă pe străzi cu poliţia. Vânzările de seifuri au crescut.

Acestea nu sunt ştiri. Este teroare.