Alegeți o limbă
Sosesc la Castellón, oraş de coastă oareşcum obraznic pe malurile Mediteranei, cu parcul său simpatic şi centrul comercial foarte urât, într-un fel neobişnuit chiar. Copil fiind iubeam Castellón, ultima oprire pentru benzină înainte de a ajunge în satul nostru. Sunt aici pentru că trebuie să ştiu de ce Castellón a construit un aeroport de pe care n-a decolat niciodată vreun avion. Un aeroport care a costat 150 de milioane de euro în timp ce este situat doar la 65 de kilometri de Valencia, deja dotat ca oraş cu un aeroport mult prea mare.
Părăsesc Autopista del Mediterráneo şi mă angajez pe CV-10, în direcţia aeroportului Castellón. CV-10 este cea mai frumoasă autostradă pe care am mers vreodată. Asfaltul este ireproşabil, panourile noi, alea centrală este înverzită. La capătul a aproximativ o jumătate de oră de mers, mă regăsesc în faţa unei bariere. Un bărbat vorbeşte într-un talkie-walkie: "Serra 1 către Serra 2, avem un Cod 3". Codul 3 este declanşat atunci când cineva se prezintă la barieră şi cere gardianului să îi arate mai îndeaproape aeroportul. La urma urmelor, a fost finanţat cu bani publici şi a fost inaugurat în 25 martie 2011.
Un aeroport care nu foloseşte la nimic
Cobor din maşină. În spatele meu, la intrarea în aeroport, se înalţă o sculptură imensă. Un cunoscut al unui consilier local mai lucrează încă la ea. E de o urâţenie inimaginabilă şi se pare că a costat 300 000 de euro. Gardianul vorbeşte iar în talkie-walkie. Recunosc din exterior turnul de control, văd o parte din cele 3 000 de locuri de parcare şi, la capătul a 2 700 de metri, pista de decolare. "Am transmis numărul tău de înmatriculare la poliţie", îmi spune gardianul. Dau din cap şi îmi spun că aeroportul din Castellón nu e nici cel mai absurd nici cel mai scump din Spania. La Ciudad Real, la 160 de kilometri de Madrid, a fost construit un aeroport de un miliard de euro. Nici de acolo nu pleacă niciun avion. Timp de ani de zile, Castellón a suferit din cauza faptului că nu e nici aşa de important, nici atât de bogat sau de cunosuct ca Valencia sau Alicante, cele două alte mari oaraşe ale regiunii. Cineva a avut ideea de a construi 17 terenuri de golf pentru a remedia. 17 terenuri cu 18 găuri fiecare, asta înseamnă mulţi amatori de golf. De unde şi ideea aeroportului.
Terenurile de golf nu au văzut niciodată lumina zilei. Oraşul a făcut de fapt ceea ce a făcut toată Spania. Spania nu vroia să fie fratele mezin al Europei. Asta presupunea aeroporturi şi autostrăzi demne de acest nume. Epoca în care oameni ca tatăl meu debarcau în gările germane cu o haină subţire pe umeri era demult îngropată. Noua Spanie ştia să joace fotbal, avea întreprinderi ca Telefónica şi bucătari celebri ca Ferran Adrià.
Economia a luat-o razna, conducătorii politici la fel
Îmi abandonez gardianul şi reiau autostrada. În trei ore voi fi în satul părinţilor mei. Un mic ocoliş mă face să trec prin faţa unui şantier enorm. Căile de fier spaniole construiesc o nouă linie de mare viteză. Ţara are astăzi mai multe decât Spania sau Franţa. Mă întreb ce înseamnă să fi un conducător politic anii aceştia. O senzaţie de beţie, o epocă în degringoladă care are aparent bun gust. Mulţi dintre cei aleşi de popor trebuiau să prezinte şi să realizeze un proiect, oricare şi oricum, pentru a fi realeşi. De preferinţă, ceva în beton. Peste tot, au apărut peste noapte terenuri de sport, teatre, piscine, tramvaie. Economia a luat-o razna, ca şi conducătorii politici. Însă democraţia funcţiona. Spaniolii ar fi putut întreba de unde vin banii aceştia, ar fi putut întreba de ce, în timp ce străzile deveneau mai bune şi trenurile mergeau mai repede, rezultatele şcolare ale copiilor lor se degradau. Ar fi putut alege alţi responsabili, mai puţin nebuni. Am convingerea că fiecare sat, fiecare comună, fiecare provincie a moştenit exact responsabilul politic pe care-l merita.
Sosesc în satul părinţilor mei, Huércal Overa, astăzi orăşel de 18 000 de lcouitori, în provincia Almeria. Regiunea este supranumită deşertul Europei, o regiune cu secetă şi de netrăit în timpul verii. Aici a filmat [realizatorul german] Michael Herbig pelicula "Cine poate salva Vestul Îndepărtat?". Aici se termină periplul meu.
Pe vremuri, rămâneam în casa bunicilor mei, puţin mai în exterior. Nu erau nici băi nici electricitate. Era prin anii 1970. Astăzi orăşelul are un teatru municipal, o nouă Plaza Mayor, o piscină publică acoperită, o alta, nouă, în aer liber, un zoo, un parc, un centru refăcut şi un lanţ întreg de clădiri neterminate.
Casa părinţilor mei este în nordul oraşului. O casă sobră, mai degrabă urâtă. Toate economiile lor au intrat în aceşti 130 de metri pătraţi. Singura concesie făcută luxului este un climatizor supradimensionat pe acoperiş, care poate transforma acoperişul nostru fără probleme într-un pol Nord.
I-am rugat pe părinţii mei să invite câteva rude ca să-mi vorbească de viaţa lor în Spania.
Juan şi Pepe, criza cu două faţete, ambele triste
Unchiul meu Juan lucrează de 20 de ani într-o exploatare agricolă. Plantează roşii, răspândeşte îngrăşăminte în seră, participă la recoltă. O muncă obositoare de care nu s-a plâns niciodată în faţa mea. Înainte de criză, câştiga aproximativ 3 euro pe oră, zece ani mai târziu tot nu a ajuns să câştige patru. Înainte de criză, avea o maşină mică, este în continuare cazul. Juan spune că nu are nevoie de criză ca să realizeze că nu face parte din bogata Europă. Că până la urmă este logic să fie sărac, căci e din Sud.
Pepe, verişorul meu, era diferit. Când era tânăr, îşi cumpăra pantofi din pieţele regiunii, şi apoi chipsuri şi alune. Într-o bunăzi, a trecut examenul de conducere la categoria camioane şi a încercat să creeze o societate de transport. Cu 150 de ani în urmă s-ar fi făcut căutător de aur. Anii de bunăstare au venit în sfârşit, şi cu ei momentul de graţie al unor tipi ca Pepe. Oameni care nu vroiau să rămână săraci. La început, conducea el şi nu avea decât un camion, apoi două, trei, şi în fine opt şi nouă. Avea suficient de muncă iar clienţii nu lipseau. O braserie, un concesionar de automobile, situl de stocare al unui en-grosist. La aniversarea celor 40 de ani - am fost invitat la chef - ai soţiei i-a oferit un Audi 6 negru. Pepe era fericit în ziua aceea. Reuşise. Casa era plătită, conduceau maşini germane, fata începuse studii de medicină. Pepe era una dintre cele mai fericite persoane pe care le cunoscusem vreodată. Nimeni nu făcea atâtea glume de prost gust. Acest Pepe a dispărut.
Vărul meu este astăzi un om bolnav. Tata i-a plătit de curând un ultim tratament la un psihiatru. În familie, nimeni nu vorbeşte despre cifra exactă a datoriilor sale, dar ele sunt cu siguranţă de ordinul milioanelor şi ne-am obişnuit deja cu toţii cu ideea că le va târâ după el toată viaţa. Fiica lui, studenta la medicină, este casieriţă într-un magazin. Când îl revăd, imediat după sosirea mea, şi bem o cafea împreună, el, tata şi eu, Pepe va pronunţa doar două cuvinte, "Hola" la început şi "Adios" la sfârşit.
Criza l-a schimbat aşa cum a schimbat Spania. Poate că ţara îşi dă seama acum că nu există nicio scurtătură pentru Europa, nicio găselniţă posibilă. Că nu este suficient să ai o monedă puternică, zeci de aeroporturi, linii de cale ferată, terenuri de golf şi Audi 6 în toate garajele. Drumul este laborios şi bine cunoscut. La început e formaţia, cercetarea, ajutorul către creatorii de întreprindere. Spaniolii sunt capabili, sunt un popor formidabil, poporul meu, dar criza i-a arătat care îi este locul. La periferia Europei, nu în centru. Balonul imobiliar, banii obţinuţi uşor, euforia au luat minţile spaniolilor. Nu pentru că ar fi fost răi sau leneşi, ci pentru că sunt umani.
Pentru prima parte a seriei: Totul se învârte în jurul crizei
Pentru a doua parte a seriei: Asedierea băncilor în Barcelona
