Forţa exercitată de prostie în viaţa statelor şi a Uniunii europene este impresionantă. Criza economică care a început în 2007 ar fi trebuit să le încurajeze să caute să obţină ceva inteligenţă suplimentară, să le convingă că vremea incertitudinii a luat sfârşit, că politica trebuie să redevină o prioritate, că momentul unui guvern european în sfârşit a sosit. Dar din contră, se pare că criza nu le-a învăţat nimic, în ciuda cheltuielilor enorme asumate de Uniune.

Moneda euro se clatină

Se toarnă grămezi de bani şi în fiecare ţară se dezvoltă planuri pentru sacrificii dureroase, dar prostia câştigă. Ceea ce Europa ştie să facă cel mai bine este idioata "întreţinere cu orice preţ a surâsului". Moneda euro se clatină din ce în ce mai mult, dar şefii de guverne se prefac satisfăcuţi şi cred că vor impresiona pieţele cu voioşia lor. Nici un cuvânt despre furtună, ca să nu trebuiască să discute despre responsabilităţile lor, şi ei speră că, miraculos, pieţele se vor calma. Între timp, ei plătesc, şi nu este rău, dar plata nu este singurul lucru pe care ar trebui să-l facă. Politica, ei au impresia că au făcut-o, şi că au exercitat conducerea cu Tratatul de la Lisabona şi organizarea mai multor reuniuni la nivel înalt cu guvernele cele mai importante.

Singurul aspect pozitiv al crizei este faptul că, brusc, guvernele nu mai atacă eurocraţii de la Bruxelles. În inimile lor, ei ştiu foarte bine că, dacă Europa este văzută în lume ca o întreprindere ameninţată cu moartea, vina revine statelor şi politicienilor naţionali. Cretinul, de foarte multe ori, se ascunde în spatele măştii de pragmatic, de moderat, pretinde că mânuieşte arta fructuoasă a deziluziei, de a fi dobândit o privire blazată asupra lucrurilor.

Anglia, maestru al artei deziluziei aparente

Marea Britanie este un maestru în această artă a deziluziei aparente, făurită de fapt din iluzie şi incantaţii : iluzia de a putea scăpa din probleme de una singură, ca naţiune moştenitoare a unui imperiu; incantaţii pentru a oculta realitatea şi a umple golul privilegiind agitaţia în locul acţiunii. Tot ce au făcut liberal- democraţii lui Nick Clegg este de a da înapoi în lupta lor europenistă, cu obiectivul de a alcătui un guvern tânăr, fotogenic şi chiar vesel cu liderul conservator David Cameron, anti-europeanul. Punctul culminant a fost atins în ziua acordului de coaliţie, de Graham Watson, deputat liberal al Parlamentului european, care a declarat pentru BBC : "Asupra Europei nu planează nici o problemă". Pentru un timp, a adăugat el, alte transferuri de suveranitate nu sunt nici planificate nici dorite.

Şi din contră tocmai acum ar trebui noi transferuri de suveranitate, pentru ca Europa să devină în sfârşit o entitate politică credibilă (credibilă pentru pieţe, pentru state, în faţa Chinei, Indiei); şi tocmai acum liderii ei spun, ca unui cerşetor : "Am dat deja". Şi totuşi, aproape în fiecare zi evidenţa se manifestează acut : criza pe care o traversăm şi sacrificiile care vor fi cerute cetăţenilor sunt de aşa natură încât, fără schimbări decisive ale Uniunii, nu rămân multe speranţe.

Europa, o sănătate mai bună, dar cu defecte fundamentale

Din punct de vedere economic, Europa are o sănătate mai bună decât Statele Unite. Dar acestea nu mor, deoarece au un sistem politic federal, sunt deci o entitate vizibilă. În spatele euro-ului, se află o armură, şi din armură lipseşte cavalerul. Este ca şi cum Europa nu ar avea în bagaje o mare cultură făcută din scepticism faţă de pieţe şi dominarea economiei; o cultură care a produs războaie fratricide, dar care a ştiut de asemenea să se apere de ele inventând democraţia, separarea puterilor, autonomia politicii, statul bunăstării. O cultură care în perioada de după război a dat naştere unei uniuni de state conştiente de propriile limite şi decise să unească vechi suveranităţi.

O uniune care, printre altele, a protejat statul bunăstării pentru a stinge din timp extremismele dezlănţuite în secolul al XIX-lea de problemele sociale. Este ca şi cum istoria noastră nu ar fi fost, împotriva dominaţiei pieţei şi a economiei, o tradiţie îndelungată, care merge de la viziunile etice şi politice ale lui Condorcet şi Adam Smith la propunerile sociale şi politice ale lui Beveridge şi Keynes. Ori, din secolul al optsprezecelea Europa produce idei în acest domeniu, acum uitate. Moneda euro s-a născut cu acest defect fundamental. Piaţa şi băncile însemnau tot, marele demiurg era la Frankfurt [sediul Băncii Centrale Europene]. Politica era menită să garanteze libertatea necesară pentru securitatea tranzacţiilor financiare. Armonia s-ar fi impus în mod spontan, şi nu era urgent de a se gândi la ce-i mai rău. Dar ce-i mai rău a venit. Este deja aici printre noi.

Putem să ne comportăm ca şi cum nu ar exista, şi să dăm ficţiunii numele de pragmatism. Dar pragmatismul fără o transformare a Europei nu este pragmatism, şi nici deziluzie. Este o ideologie cu aspiraţii hegemonice extrem de aprinse. Iar atunci când este combinată cu lenea, nu are decât puterea prostiei. Puterea de a bloca noile şi necesare transferuri de suveranitate, după dorinţele britanice sau ale Curţii Constituţionale germane. Puterea, probabil plină de satisfacţii dar cât de inutilă, a celor care îşi concentrează eforturile pe "întreţinerea cu orice preţ a surâsului", în timp ce economia năpusteşte asupra societăţilor şi democraţiilor pentru a le sfâşia.