"Doamna Europa s-a schimbat în Frau Germania", a scris fostul ministru german de Externe Joschka Fischer la începutul lunii aprilie, sugerând că doamna Merkel, percepută ca fiind o veritabilă figură de stat europeană, a fost cuprinsă de egoism naţional. D-na Merkel de fapt avea motive întemeiate de a nu se supune presiunii din partea pieţelor şi publicului european.

O încadrare a pachetului de ajutorare a grecilor cu multe condiţii severe şi asigurarea implicării FMI-ului au luat timp, dar erau necesare. Sprijinul financiar pentru Grecia nu a fost niciodată o întrebare la Berlin – nu numai din cauza stabilităţii monedei euro, ci şi din motive de interese naţionale. Falimentul grecesc ar fi lovit în primul rând băncile germane, cărora Atena le datorează în jur de 40 de miliarde de euro. Contribuabilii germani sunt cei care ar fi trebuit să suporte sarcina.

Dacă Germania are astăzi o problemă cu Europa, nu este din zgârcenie. Incapacitatea Germaniei de a stârni optimismul european a avut mai mult de a face cu schimbările care au loc în mediul ei european decât cu trezirea şi normalizarea unui sentiment naţionalist post-unificare. Berlin are nevoie să-şi redefinească rolul în UE. Problema este că premise importante pe care s-a bazat nu mai sunt valabile. "Dinamica implicării europene a Germaniei a fost întotdeauna definită prin mari proiecte : piaţa unică, extinderi, moneda unică, constituţia europeană. Astăzi nu mai există astfel de obiective emoţionale care să unească elitele", explică Rainder Steenblock, mult timp expert european al Verzilor.

Integrarea, o oportunitate pentru economia germană

Din punct de vedere german, toate aceste proiecte aveau multe în comun. În primul rând, au creat o Europă în care Berlinul se simţea în elementul său. Elementele de federalism, principiul subsidiarităţii, ajutoarele structurale, o monedă europeană după modelul mărcii germane, reguli similare celor care reglementează sistemul politic german, toate au devenit fundamentale pentru funcţionarea UE.

Germania era un exemplu de urmat, ceea ce a fost util atât UE, cât şi Germaniei. De asemenea, modelul prezenţei internaţionale a UE – misiunea unei puteri civilizatoare şi democratizante – a fost marcat de cultura politică germană, grijulie să se abţină de la orice formă de militarism sau utilizare de putere.

În al doilea rând, toate etapele în integrarea europeană erau în perfect acord nu numai cu raţiunea de stat a Republicii Federale de după război, dornică să se ancoreze în Occident, dar de asemenea cu interesele ei imediate. Mai presus de orice au devenit un puternic propulsor pentru economia germană. Între 2000 şi 2008, exporturile germane din zona euro au crescut de la 19 la 25% din PIB. Extinderea spre est şi dispariţia riscului valutar a dat un nou impuls exporturilor. În 2008, "campionul mondial al exporturilor" a înregistrat un excedent de 200 de miliarde de euro.

Modelul german nu mai este atractiv pentru Europa

Timp de decenii modelul german şi modelul european s-au potrivit perfect. Chiar dacă proiecte precum euro-ul sau extinderea au întâmpinat reticenţă publică, cel puţin elitele şi-au dat seama că etapele succesive în construirea unei "tot mai strânse Uniuni" erau fundamentale pentru prosperitatea şi securitatea Germaniei. Astăzi acest sentiment a dispărut. "Mai multă Europă" nu mai alimentează modelul german.

Criza grecească a arătat că Europa nu devine deloc germană. Dimpotrivă, instrumentele care până acum au fost profitabile germanilor – independenţa băncii centrale, inflaţia scăzută ca obiectiv absolut, suveranitatea în politica economică – îşi pierd rapid semnificaţia. Din perspectiva Berlinului, o perioadă importantă în integrarea europeană se apropie de sfârşit. Modelul german îşi pierde atractivitatea pentru Europa.

Dacă fiecare ţară ar deveni un campion mondial la exporturi, cine le-ar cumpăra bunurile ? Reglementările restrictive ale Pactului de Stabilitate – o idee germană – introducând sancţiuni pentru lipsa de disciplină bugetară s-au dovedit ineficiente – nici nu au protejat UE de criză şi nici nu au condus la o convergenţă economică în Europa. Astăzi UE se îndreaptă într-o direcţie care va necesita nu numai o ghidare de la Berlin, ci de asemenea o revizuire profundă a felului său de a gândi şi a mânui politica economică.

Ce idee pentru Germania?

Germania are nevoie de o mai puternică cerere internă, de mai multe cheltuieli publice pentru educaţie, cercetare şi inovare, un sector al serviciilor mai puternic, susţin promotorii unui nou model de creştere economică a Germaniei. În indicele de inovare publicat anul trecut de Institutul German de Cercetări Economice (DIW Berlin), Berlin era clasat doar pe locul nouă printre cele 17 ţări dezvoltate şi în ceea ce priveşte sistemul de învăţământ şi finanţarea cercetării academice era chiar la sfârşit de listă.

O politică orientată spre ramurile tradiţionale ale industriei (automobile, produse chimice, inginerie), care beneficiază de garanţii la export, subvenţii pentru cercetare, bonusuri fiscale şi protecţia guvernului este o relicvă a unei epoci apuse. "Germania ar trebui să înceapă în cele din urmă să-şi ia la revedere de la copilul său favorit: maşina pe benzină", scrie Uwe Jean Heuser, un cunoscut comentator economic, în cartea lui „Was aus Deutschland werden soll”. "Viitorul se află în altă parte – în tehnologii avansate şi o forţă de muncă bine calificată".

Problema europeană a Germaniei nu provine astăzi din dorul pentru un fel de neo-Wilhelminism ci dintr-o slăbiciune conceptuală, care permite cu greu Germaniei să joace rolul de lider. Berlin este ideologic în defensivă, deoarece nu ştie cu adevărat ce cale este mai bună pentru el. Faptul că dezbaterea internă privind viitorul modelului economic a coincis cu mari încercări pe teren în UE nu uşurează lucrurile pentru germani. Dar paradoxul este că o Europă şi mai puţin germană se poate dovedi mult mai avantajoasă pentru Germania în sine. Întrebarea este cât de repede îşi vor da seama de acest lucru.