Poate că cel mai deranjant lucru asociat cu Julian Assange (da, ştiu că este o listă lungă) este că se află în pericolul de a oferi o imagine bună mandatului european de arestare. Poate mă înşeală memoria, dar nu îmi amintesc ca vreunul dintre actualii săi susţinători să fi criticat sistemul european de extrădare rapidă când acesta era dezbătut, în urmă cu zece ani.

Este un aspect surprinzător, deoarce cei mai mulţi sunt genul de oameni care ar susţine cu entuziasm orice iniţiativă venind de la Bruxelles. Nu am dubii că i-au perceput pe cei care se opuneau creării unui spaţiu judiciar comun în Europa ca fiind eurofobi cu vederi înguste. Dar poate că până la urmă am avut dreptate.

Principii şi argumente

Pretextele utilizate în cazul lui Julian Assange au afectat grav argumentaţia împotriva mandatului european de arestare. Pe fondul protestelor şi sentimentelor de furie faţă de “vânătoarea de vrajitoare” declanşată de Statele Unite şi faţă de aroganţa postcolonială britanică, trebuie să ne amintim problema centrală: este vorba de un om care încearcă să evite extrădarea într-un caz în care este acuzat de grave agresiuni sexuale. Mandatul a fost emis de Suedia în 2010, iar în februarie 2011 extrădarea sa judiciară a fost ordonată de o instanţă londoneză. Consilierii juridici ai lui Assange au iniţiat o serie de apeluri care au ajuns până la Curtea Supremă de Justiţie.

Avocaţii au contestat în principal validitatea mandatului de arestare, pentru că fusese emis de procurorii din Stockholm în loc de un judecător, aşa cum prevede Acordul de extrădare din 2003. Alt element contestat de consilierii lui Julian Assange este că acesta este acuzat de activităţi care nu ar constitui infracţiuni în Marea Britanie. În legislaţia britanică obişnuia să existe o formă de protecţie – nimeni nu trebuie trimis într-o altă jurisdicţie pentru o faptă care nu constituie delict aici. Acesta se numea principiul responsabilităţii penale duale.

Când a fost elaborat proiectul mandatului european de arestare, acest principiu a fost eliminat de pe o listă de 32 de infracţiuni. Totuşi, în cazul Assange, acuzaţiile la adresa lui sunt infracţiuni şi conform legislaţiei britanice. Mandatul emis pe numele lui menţionează patru presupuse infracţiuni: o acuzaţie privind forţarea unei persoane să întreţină relaţii sexuale, două capete de acuzare privind agresiuni sexuale şi unul de viol.

Deficienţele există

Cea mai mare deficienţă a mandatului european de arestare este că nimeni nu poate verifica soliditatea procedurii judiciare preliminare şi a dosarului instrumentat de suedezi. Audierile ar urma să fie o formalitate pentru că sistemul porneşte de la premiza că procedurile legale din toate statele semnatare conferă aceleaşi garanţii şi reflectă priorităţi culturale comune.

Şi totuşi nu este aşa, în contextul în care cele mai multe sisteme judiciare continentale nu prevăd obligaţia prezentării persoanei învinuite în instanţă; astfel, este posibil să fii menţinut în arest preventiv luni întregi sau chiar ani, cât durează investigaţia, fără însă a fi pus oficial sub acuzare.

În Marea Britanie, această situaţie nu poate exista. Prin aplicarea mandatului european de arestare, guvernul precedent a înlăturat un principiu fundamental al dreptului britanic, un lucru pe care cazul Assange l-a scos din nou la iveală.

Dar Julian Assange nu a putut verifica dacă, potrivit vechiului sistem, ar fi fost aprobată extrădarea. Imediat după ce Assange se va preda poliţiei, lucru la care eventual se va ajunge, avocaţii lui ar trebui să iniţieze o procedură privind obligativitatea prezentării persoanei arestate în instanţă. Dacă instanţele vor refuza să îl audieze vom vedea în ce măsură s-au erodat vechile garanţii juridice.