Berlin revine la realpolitik

Liniştea de după furtună trebuie să mai aştepte. Încă nu se ştie cât. Totuşi, după o vară toridă, care s-a dovedit mai puţin periculoasă decât se anticipa, se întrevede o toamnă din ce în ce mai fierbinte pentru zona euro, dar mai uşor de gestionat şi de guvernat decât în trecut. Cei doi ani marcaţi de “atitudini furibunde” par să cedeze locul acum unei gestionări mai calme, mai raţionale şi echilibrate a crizei.

Este cert că extremismul, dogmatismul şi populismul nu au murit. Şi nici recesiunea economică şi rata ridicată a şomajului, care continuă să alimenteze aceste atitudini. În Germania, Bundesbank continuă să ridice tonul spre toată lumea, inclusiv spre Banca Centrală Europeană, alături de o parte a membrilor Bundestagului, manifestând o atitudine de ortodoxie economică pură.

Şi, totuşi, dezbaterile politice din Germania par să fie mai articulate. Angela Merkel pare să fie convinsă că, pentru a fi reconfirmată în funcţia de cancelar, va fi mai bine să se prezinte la scrutinul parlamentar din septembrie 2013 mai degrabă cu moneda euro decât fără aceasta. Destrămarea zonei euro ar provoca un şoc cu costuri enorme şi, mai mult, ar avea efecte imprevizibile în Europa şi pe plan internaţional.

O atitudine pragmatică

Nu doar cancelarul german a adoptat o atitudine pragmatică. Chiar şi premierul finlandez, Jyrki Katainen, cel care a pretins şi a obţinut din partea Greciei garanţii bilaterale suplimentare înainte de a accepta deblocarea cotei sale de fonduri, vorbeşte acum de “o mai mare integrare politică, nu invers”, pentru consolidarea monedei euro.

În Olanda, care manifestă tot o atitudine rigoristă, liderul socialist Emile Roemer, probabil învingător în alegerile programate pe 12 septembrie, critică austeritatea şi promite reducerea deficitului sub 3% nu mai devreme de 2015, adică la doi ani după scadenţa din 2013, asumată prin angajamentele europene ale ţării.

Să fie oare o gură de oxigen pentru statele din clubul rigorismului, pe fondul recesiunii? Nu. Nici Berlinul împreună cu aliaţii săi nord-europeni, nici Banca Centrală Europeană condusă de Mario Draghi nu intenţionează să reducă ritmul actual, considerat indispensabil pentru revenirea la stabilitate, la coeziune şi pentru redobândirea credibilităţii zonei euro. Totuşi, toţi par pregătiţi să se adapteze realităţii şi costurilor inechitabile ale crizei, care sunt o sarcină grea asupra unor state precum Italia, în avantajul evident al altora, precum Germania, Olanda şi Franţa.

Pare evident că presiunile asupra Greciei au fost făcute în numele apărării integrităţii zonei euro, după care va fi găsită o soluţie. La fel ca şi în cazul Spaniei. În timp ce tensiunile asupra Italiei par să se diminueze.

Simptome similare

Nu există încă niciun semnal că ne putem relaxa. Maladia de care suferă zona euro trebuie vindecată în totalitate. Mai rău: graţie unor circumstanţe aleatorii şi fericite, în special de natură politică, Franţa nu a ajuns în carantina mediteraneeană, dar manifestă simptome similare. Pe care trebuie să le elimine cât mai curând şi într-un mod cât mai credibil pentru a evita ca pieţele financiare să înceapă să preconizeze un colaps financiar.

Până acum, François Hollande s-a dovedit a fi un preşedinte cu idei vagi. Slăbiciunea sa şi a Franţei riscă să îl facă un interlocutor imposibil în discuţiile pentru cedarea suveranităţii naţionale în materie de gestionare a balanţelor bugetare şi în problema uniunii fiscale, în care Germania condiţionează propria solidaritate financiară de cea a zonei euro. Practic - supravieţuirea euro.

Actualele manifestări raţionale din Europa sunt promiţătoare, dar nu sunt suficiente pentru a disipa numeroasele necunoscute, începând cu acel “călcâi al lui Ahile” francez, care continuă să bulverseze destinul monedei unice.

Din Atena

Germania pune presiune la maximum

Declaraţiile cancelarului german Angela Merkel - potrivit cărora discuţiile cu premierul grec Antonis Samaras, pe 24 august, nu vor conduce la nicio decizie înainte de raportul Troicii formată din CE-BCE-FMI privind stadiul reformelor din Grecia, aşteptat la sfârşitul lunii septembrie - precum şi afirmaţiile ministrului olandez de Finanţe, Jan Kees de Jager, care se opune termenului solicitat de premierul grec pentru aplicarea reformelor - au avut efectul unui duş rece: “Orice speranţă, chiar şi cea mai infimă, de obţinere a unui rezultat în timpul vizitei lui Samaras la Berlin este omorât din start”, scrie To Vima. Cotidianul atenian comentează maratonul diplomatic al lui Samaras, sub titlul “Bătălia de trei zile”:

Poziţia Berlinului şi a aliaţilor acestuia este clară: germanii au decis intensificarea presiunilor, din două motive. În primul rând, pentru că ei cred că, cu cât presiunile vor fi mai puternice, cu atât guvernul grec va fi mai constrâns să îşi respecte angajamentele. În caz contrar, cel mai mic gest de înţelegere ar putea fi sinonim cu relaxarea eforturilor. Preferă, deci, violenţa, ca fiind singura soluţie. Al doilea motiv este mai profund şi are legătură cu credibilitatea din ce în ce mai scăzută a Greciei, care a promis mult şi a făcut puţin în ultimii ani. Germanii cred, pur şi simplu, că ultimele patru guverne din Grecia nu şi-au îndeplinit obligaţiile.