Știri Ce viitor pentru Europa? (2)
Erau vremuri bune. De la stânga la dreapta: Felipe González, Helmut Kohl, Jacques Delors, François Mitterrand, Margaret Thatcher

Daţi-ne înapoi CEE!

Tehnocraţii de la Bruxelles au ucis Europa pe care o iubeam dorind ca locuitorii ei din Nord şi cei din Sud să fie identici. Astăzi toată lumea trebuie să plătească consecinţele, acuză scriitorul olandez Leon de Winter.

Publicat pe 25 mai 2010 la 14:28
Erau vremuri bune. De la stânga la dreapta: Felipe González, Helmut Kohl, Jacques Delors, François Mitterrand, Margaret Thatcher

Nu ştiu niciodată prea bine ce vor de fapt să zică cei care se declară europeni. Pentru mine, Europa rămâne un concept geografic desemnând un mănunchi de ţări situate la vest de Asia. Contrar Asiei, unde nimeni nu s-ar gândi cu seriozitate să creeze o uniune asiatică, unii europeni sunt convinşi de existenţa unei culturi europene a cărei bogăţie nu s-ar putea exprima cu adevărat decât odată cu dispariţia frontierelor. Aceşti europeni sunt exact cei are au avut ideea creării Uniunii Europene.

Europa, un concept grafic...

Alţii preziseseră că Uniunea Europeană nu are nici o şansă să reuşească pentru că de fapt ea nu este dorită de nici o altă persoană în afara elitelor politice şi că Europa este un concept geografic şi nu cultural. Totul s-a dovedit adevărat astăzi.

Există pe de o parte Europa de Nord, mai muncitoare, mai economă, unde cresc brazi, unde peisajul este monoton şi unde cetăţenii locuiesc într-un Stat faţă de care se simt responsabili, şi de cealaltă parte, Europa de Sud, unde se face siesta, unde cina se ia spre orele 22, unde întâlneşti pe stradă tauri şi unde defăimarea autorităţilor este un sport naţional. In virtutea regulilor definite de către elite, ar trebui, noi, europenii din Nord, să purtăm povara datoriilor europenilor din Sud. Problema este că nu mă simt deloc solidar cu grecii sau spaniolii. Ii iubesc pe grecii şi pe spaniolii pe care îi cunosc dar nu mă simt nici pe departe obligat să recuperez problemele lor financiare.

De ce nu ne-am salva mai degrabă bancile?

Elitele noastre supranaţionale nu împărtăşesc această părere. Credibilitatea lor se bazează în întregime pe proiectul european şi de aceea, zic ei, trebuie să salvăm Grecia, fără de care orice speranţă ar fi pierdută. Nu este adevărat. Din punctul meu de vedere, grecii n-au decât să intre în faliment. Sigur, cred că ar trebui să sărim în ajutorul băncilor noastre care au împrumutat fără să anticipeze miliarde de euro Atenei, dar acest gest nu ar fi nicidecum scump în comparaţie cu sacrificiile pe care Uniunea noastră europeană ni le rezervă pentru anii viitori.

Newsletter în limba română

Indatorarea ţărilor din sud a atins limite nemaivăzute. De fapt UE a făcut ca această situaţie să devină posibilă iar grecii şi spaniolii nu au făcut decât să exploateze aceste posibilităţi pentru a-şi umple buzunarele. Fără UE - care a autorizat băncile să împrumute miliarde (ca şi cum elitele bancare şi politicienii ar forma acelaşi cosmos supranaţional) - aceste ţări nu s-ar fi putut împrumuta niciodată într-un asemenea hal.

CEE, un model perfect adaptat

In epoca în care, tânăr, călătoream de-a lungul Europei, mai întâi în autobuz şi apoi la volanul unei vechi 2CV, Uniunea Europeană nu era încă decât Comunitatea Economică Europeană (CEE). Un model perfect adaptat. Trebuia să lucrăm împreună şi să reducem la minim obstacolele comerciale dintre ţările europene. Rămâneam cei care eram de fapt. Germanii plăteau cu mărci la fel de solide ca ale lor Mercedes-Benz. Aveam florini la fel de şmecheri ca un comerciant olandez din secolul XVII. Francezii aveau francii lor eleganţi ca farmecul unei braserii pariziene iar italienii aveau lirele lor, la fel de zdrenţuite şi de ispititoare ca Mastroianii şi Ekberg în Dolce Vita al lui Fellini.

Unitatea în diversitate, aceasta era CEE. In acea epocă, funcţionarii şi politicienii comandau şi permiteau întreprinderilor şi particularilor care doreau să facă afaceri împreună să trăiască în pace unii cu alţii. Dar CEE nu era suficientă. Puterile trebuiau concentrate. Aşa a venit ideea unui preşedinte european capabil să se adreseze de la egal la egal preşedinţilor rus şi american. Rezultatul tuturor acestor iluzii este bordelul numit Uniunea Europeană.

UE, o uniune cu multe culturi autonome

Europa este, din toate punctele de vedere, mult prea heterogenă pentru a forma o uniune: grecii au un comportament pe jumătate anarhic faţă de Stat în timp ce danezii îl consideră ca o instituţie responsabilă şi disciplinată. In ciuda cămăşii de forţă impuse finanţelor şi economiei ţărilor membre ale UE, naţiunile europene continuă să se poarte ca nişte culturi autonome. UE nu a ajutat ţările din Sud, dimpotrivă, aşa după cum vedem în prezent ea nu a făcut decât să agraveze trăsăturile lor proaste de caracter: iresponsabilitate, egoism, escrocherie, risipă de bani. CEE era modelul perfect pentru Europa. Dar ambiţiile responsabililor noştri politici cereau din partea lor un proiect istoric: unificarea pacifică a Europei prin cucerirea insidioasă a unei noi birocraţii europene. Criza grecească dovedeşte acum că Europa nu există. Europa nu este decât ideea fixă a birocraţiilor de la Bruxelles.

In timp ce la Bruxelles se discuta despre constituţia europeană, mă întrebam de ce părinţii spirituali ai acestei Europe nu apar la toate leleviziunile de pe continent. Unde au dispărut discursurile lor ardente? Ce au devenit modelele lor de suflet şi de misiune europeană în lume? Constituţia europeană nu este visul părinţilor fondatori ci produsul tehnocraţilor care au mirosit o ocazie bună. Problema ţărilor mediteraneene cere un plan de salvare de ordinul a câteva miliarde de euro. Bruxelles îşi va impune frumos legea şi condiţiile sale ţărilor salvate de la faliment. Prima ţară care va ceda celor de la Bruxelles o parte din autonomia sa este Grecia. Ea va fi primul protectorat al autorităţilor de la Bruxelles. O naţiune veche, bogată cu o cultură şi tradiţii proprii, va trece sub controlul administrativ al tehnocraţilor supranaţionali. Sunt curios cât timp va dura.

ANALIZĂ

O monedă fără stat

Avem "un euro fără Europă", scrie Limes pe prima sa pagină, în numărul consacrat evenimentelor care au adus UE în luminile rampei, luna aceasta: criza grecească, îndoielile Germaniei, frânele aduse integrării şi extinderii la est. Unul dintre aspecte le domină totuşi pe celelalte, problema zonei euro: ceea ce părea cu câteva luni în urmă încă cucerirea cea mai importantă a Europei s-a dovedit a fi "o monedă fără Stat", născută din fragilul compromis între două viziuni radical opuse, crede revista italiană de geopolitică. Pe de o parte se află într-adevăr idealul unei monezi forte şi stabile, în numele căreia Germania a acceptat sacrificarea mărcii sale adorate, în schimbul şi al reunificării cu RDA, în 1990; pe de altă parte, necesitatea geostrategică a unei extinderi care să aducă ţările mediteraneene şi mai apoi ţările din fostul bloc sovietic în sfera de influenţă a stabilizării europene. Astfel, a fost suficientă o criză financiară pentru a dezvălui această contradicţie şi să facă probabil "indispensabilul": ca Berlin să decidă că "experienţa s-a terminat" şi că ea abandonează euro pentru a reveni la fosta sa zonă de influenţă monetară.

Are you a news organisation, a business, an association or a foundation? Check out our bespoke editorial and translation services.

Susţineţi jurnalismul european independent

Democraţia europeană are nevoie de publicaţii independente. Voxeurop are nevoie de dumneavoastră. Alăturaţi-vă comunităţii noastre!

Pe același subiect