Locuitorii capitalei, Reykjavik, şi-au ales un umorist drept primar, Jon Gnarr, al cărui program afişat era de "a-şi umple bine buzunarele lui şi ale familiei sale timp de patru ani". El a obţinut 40% din voturi. O excepţie? Nu! Fostul prim-ministru David Oddsson, care nu mai făcea pe nimeni să râdă în postul său, de director al băncii centrale în timpul prăbuşirii sectorului bancar în 2008, îşi făcuse debuturile ca umorist la radio. Şi ecologistul cel mai cunoscut a făcut mai multe generaţii să râdă la spectacolele sale. Narcisismul acestei mici naţiuni insulare este considerabil iar contraponderea lui este auto-derâderea.

A râde de sine-însuşi este uşor, dar a râde de ceilalţi este delicat într-o ţară unde toată lumea se cunoaşte mai mult sau mai puţin. Când un pastor sau un politician fac un pas greşit, de preferinţă de ordin sexual, înfloresc imediat poezioare de patru versuri; dar cele mai bune nu apar decât ceva mai târziu, iar numele personalităţii vizate nu apare niciodată.

Parodia este un alt mod de a lua oamenii în zeflemea fără a-i desemna. Sărbătorile, care ocupă o bună treime din sociabilitatea islandeză, sunt o ocazie de a caricatura persoanele frecventate restul anului. După câteva pahare, desigur, fiindcă acest umor de proximitate funcţionează numai atunci când starea de ebrietate scuză orice îndrăzneală.

Umorul nu pare să fi fost punctul forte al vikingilor. Frazele lor laconice din saga-urile istorice sunt mai degrabă înrudite cu mutismul. Dar impasibilitatea lor de oţel este folosită astăzi în mod ironic pentru a lua peste picior dificultatea islandezilor de a-şi exprima sentimentele.

Gâsculiţe impudice

Naivitatea şi ignoranţa oamenilor de la ţară a fost mult timp fondul de comerţ al comicilor islandezi. Prostănacii înfumuraţi care îşi conduc ferma la dezastru şi gâsculiţele din fiordurile nordice care se dovedesc mai destrăbălate decât par. Uneia dintre acestea, venită să lucreze în timpul sezonului heringului, maistrul îi explică cum trebuie aşezaţi peştii în butoaie, cap lângă cap şi cu coada în sus. "Da da cunosc, am văzut deja chestia asta de zeci de ori", răspunde tânăra impudică.

Urbanizarea şi pătrunderea culturilor daneze şi americane au schimbat situaţia în secolul al XX-lea. Exprimarea în engleză sau daneză face să râdă şi este provocatoare. Islanda, a doua zi după declararea independenţei, a intrat într-o cură de autarhie lingvistică, începând cu o curăţenie lexicală! Primarul capitalei Reykjavik a fost unul dintre arhitecţii reînnoirii, trecând de la parodie la satira de caracter, luând în zeflemea arhetipurile islandeze.

Într-un scheci, de exemplu, personajul său cel mai popular, insuportabilul domn Ştiutot, laudă în faţa soţiei sale talentul unui actor englez cunoscut pe care, spune el, l-au văzut cu o zi înainte într-un film. Şi soţiei, care susţine că actorul respectiv nu juca în film, şi unui prieten care confirmă acest fapt, el le opune aceeaşi certitudine de neclintit. O încredere în care persistă chiar şi atunci când încearcă să-l convingă la telefon pe actorul cu pricina, într-o engleză de baltă cu accent islandez.

Precedentele episoade ale seriei:

Satira germană, o tradiţie bine organizată

Autoderiziunea italiană, un sport naţional

Serialul suedez care distrează clasa de mijloc

Libertin, imoral şi ilar, ca un poliţist spaniol

Râsul românesc, o formă de revoltă politică

Nu-i de râs cu umorul sec britanic