Italienii şi spaniolii sunt leneşi şi nedemni de încredere, grecii sunt cam pungaşi. Iar despre norvegieni şi danezi, mai bine să nu vorbim. Când eram tânăr, astfel de prejudecăţi erau folosite pentru a defini o naţionalitate. Apoi aproape au dispărut. Sau cel puţin nu se mai ziceau cu voce tare, dar este o adevărată ironie a istoriei de a le vedea astăzi revenind atât de puternic în Europa.

Iar faptul că revin este, desigur, datorită situaţiei economice în sudul Europei. Şi acest "datorită" nu este numai ironic, ci poate că este bine, de fapt, de a reaminti europenilor că ei continuă să se ignore reciproc, că au rămas străini, în ciuda deceniilor de discursuri măreţe şi planuri idealiste despre o comunitate europeană în care pare atât de greu să credem, cu inima sau cu mintea. Diversitatea europeană poate fi plină de satisfacţii şi pitorească, dar dacă scoatem în evidenţă mai degrabă ceea ce ne diferenţiază decât ceea ce ne uneşte, nu se poate termina decât rău.

Pacea, singurul ideal al Europei

Cele două războaie mondiale prin care a trecut Europa sunt dovezi suficiente. Când pacea a revenit, ne-am concentrat întocmai pe punctele noastre comune. Europa a fost pusă în frunte, înaintea statelor naţionale, şi înarmată cu un obiectiv operaţional : niciodată alt război.

Acest obiectiv simplu şi transparent a funcţionat atât de bine pentru atât de mult timp încât tinerii europeni de astăzi ridică din umeri la evocarea lui : în ochii lor, pacea vine de la sine. Războiul, ei îl văd la televizor sau îl imaginează foarte îndepărtat, chiar şi conflictele care au înflăcărat Balcanii în secolul XX nu par să le fi zdruncinat convingerea că războiul este ceva care se întâmplă "acolo" şi nu "aici". Şi totuşi – şi aici este dilema europeană – Europa nu a reuşit să-şi stabilească un alt ideal decât această pace.

A zbura cu avionul la preţuri reduse, a telefona mai ieftin ? A fi scutit de cozile de la punctele de trecere ale graniţelor ? A studia sau a întreprinde mai uşor în străinătate ? A mânca pizza în nordul Suediei şi păstrăv în Sicilia ? Toate acestea sunt desigur bune şi, în cea mai mare parte, aceste progrese pot fi atribuite cooperării europene. Dar nici unul dintre acestea nu le dau suedezilor din Norrland sau sicilienilor o identitate europeană în plus faţă de identitatea lor locală.

Extinderea nu federează

Căderea comunismului şi extinderea spre Est ar fi putut probabil oferi Europei un nou obiectiv operaţional. A fost probabil o ocazie istorică. Peste 100 de milioane de europeni ar fi putut avea posibilitatea de a reveni într-o Europă bazată pe principii democratice. Dar dacă această comunitate nu le apare ca fiind evidentă, sau nici măcar ca un obiect dorit, la care comunismul a fost o simplă paranteză ? Atunci înseamnă că într-adevăr nu merge bine.

Şi din păcate, mă tem că este cazul. Ne dezinteresăm astăzi de est-europeni cum ne-am dezinteresat întotdeauna de europenii din sud. Şi reciproca este de asemenea adevărată. Astăzi, vest-europenii asociază probabil mai mult această extindere spre est cu o idee de corupţie şi criminalitate decât cu cea a unei îmbogăţiri a vieţii lor. Ceea ce este sigur, în orice caz, este faptul că europenii de astăzi sunt mai puţin legaţi de ideea de pace decât europenii de ieri. Astfel, obiectivul oferit de extindere nu este nici operaţional, nici federativ pentru Europa. Dar cu ce ar putea fi înlocuit ?

O nouă catastrofă pentru un nou obiectiv?

Războiul este, aşa cum toată lumea ştie, mama tuturor lucrurilor : Europa cum o cunoaştem astăzi s-a născut dintr-un dezastru, şi acesta este motivul pentru care pacea era singurul obiectiv imaginabil. Poate că trebuie aşteptat un alt dezastru pentru a putea, din nou, stabili un obiectiv comun. Ceea ce ar însemna deci că situaţia actuală este starea normală a lucrurilor : o Europă profund dezbinată, egoistă şi fragmentată, care s-a regrupat din necesitate – dar pentru cât timp ? – şi căreia elitele politice i-au declarat vasalitatea mai mult din frică decât din voinţă, în timp ce această comunitate pare să ne lase, pe noi cetăţenii, în mare măsură indiferenţi.

Aşa deci, un grec rămâne un grec. Cu alte cuvinte un hoţ. Un german este un german. Deci, un nazist şi un criminal de război. Şi un suedez este un tâmpiţel pe margine, care crede că ştie totul mai bine decât oricine. Sub poleiala europeană pe cale de crăpare – o Europă cu steag şi imn – toate caracteristicile noastre, diferenţele şi particularităţile istorice, par să fi supravieţuit. Iar din moment ce nimeni nu s-a ocupat să le treacă prin filtrul analizei, ele pot relua forma prejudecăţilor în minţile oamenilor. Iată unde ne aflăm. După câteva nopţi greceşti fără stele, măreţele discursuri europene au cedat locul sarcasmelor.