Situaţia extrem de complexă provocată de catastrofa atacului israelian asupra flotilei de activişti pro-palestinieni care se îndreptau spre Gaza, are ca singur epicentru iniţiativele disproporţionate şi aberante ale unui guvern de dreapta israelian foarte combativ. În centrul problemei – mai degrabă istorice decât politice pe termen scurt – se află ţara cea mai întinsă şi mai puternică din Orientul Mijlociu, Turcia.

Flotila a plecat de pe ţărmurile turce şi din Cipru. Aceasta a fost organizată și finanţată în principal de către ONG-ul fundamentalist turc "IHH". Nava amiral a expediţiei era sub pavilion turc, iar cei o sută de activişti şi cele nouă victime ucise de comandourile speciale israeliene erau în mare parte turci.

Numeroşi analişti afirmă că, după 60 de ani de alianţe economice, politice şi chiar militare, acest atac reprezintă premizele unui război între Israel şi Turcia. În realitate, acesta a fost mai degrabă punctul culminant, cel mai vizibil şi cel mai şocant, chiar dacă indirect, al curbei, de multă vreme descendente, a relaţiilor dintre Ankara şi Israel, vecinul său, dar şi a relaţiilor cu Occidentul, în ansamblul său. Suntem pe cale de a asista la desprinderea de lumea atlantică a unei ţări puternice şi vitale, de 80 de milioane de locuitori, care timp de decenii a fost bastionul oriental al NATO şi a cărei armată este considerată a doua ca importanţă după cea a SUA.

Jocul dublu al machiavelicului Erdogan

Transformarea lentă şi reîntoarcerea la islam a naţiunii turce, în mod tehnic europenizată şi laicizată de Kemal Atatürk după cel de-al Doilea Război Mondial, a început în 1989 odată cu căderea comunismului şi sfârşitul războiului rece. Dizolvarea blocurilor rivale a redeschis perspectiva neaşteptată şi ancestrală a penetrării hegemononice a Ankarei în Caucaz, în Azerbaidjan, în republicile islamice ale fostei URSS.

Apropierea de Siria şi relaţiile, la început precaute, mai apoi evidente cu Iranul, au completat acest tip de evoluţie psihologică, politică şi religioasă, care a mers de la europenizarea incompletă, la consolidarea legăturilor ancestrale cu Asia. Jocul, rămânând disimulat şi prudent, a devenit mult mai strâns odată cu venirea la putere, în 2002, a partidului islamic moderat Justiţie şi Dezvoltare (AKP) condus de abilul şi arogantul Recep Tayyip Erdogan şi de către coechipierul său Abdullah Gül, astăzi şeful guvernului şi respectiv şeful statului.

Erdogan a început imediat negocieri lungi şi dificile pentru intrarea Turciei în Uniunea Europeană, lucru pe care americanii – contrar opiniei multor europeni – îl vedeau cu ochi buni, deoarece considerau că este o garanţie a menţinerii legăturilor cu NATO. Dar a fost de asemenea începutul unor negocieri ambigue. Deoarece nu se înţelegea foarte bine unde Erdogan şi partidul său, doreau să conducă Turcia post-modernă.

În timp ce populaţiile anatoliene, adesea fanatice, se lăsau fascinate de sirenele mai mult sau mai puţin fundamentaliste, machiavelicul Erdogan îşi lua, la Bruxelles, câteva angajamente şi făcea multe promisiuni cu privire la respectarea unor drepturi civile care adesea erau împotriva tradiţiei naţionale şi naţionaliste turce: abolirea pedepsei cu moartea, suspendarea infracţiunii de adulter, ameliorarea relaţiilor cu kurzii, o mână întinsă creştinilor armeni care luptau pentru recunoaşterea genocidului armean.

Încătuşarea tendinţelor europene ale castei militare

Erdogan şi Gül, care se prezentau publicului însoţiţi de soţiile lor riguros acoperite de voaluri, dădeau impresia nu atât a dorinţei de apropiere de Europa cât de a se servi de Europa pentru a se debarasa – folosindu-se de clauzele şi exigenţele europene – de puterea istorică şi paralela a kamaliştilor, prezentă încă din anul 1920 în instituţiile şi societatea turcă.

Comisarii şi deputaţii de la Bruxelles, care exportau voluntar şi miop un moralism democratic excesiv, aveau tendinţa de a nu vedea decât casta militară şi sistemul judiciar care, în anii 1980, au înăbuşit prin lovituri de stat derivele parlamentare confuze şi insidioase, instituind guverne militare pe durate scurte şi întotdeauna tranzitorii. Pentru Erdogan, era indispensabil să lovească şi să diminueze cu o mână de fier rolul lor de garant şi de gardian al moştenirii laice a lui Mustafa Kemal, petru a readuce şi re-asiatiza, în parte, o Turcie care să devenă şefa ţărilor musulmane din regiune.

Acesta s-a servit adesea cu inteligenţă şi curaj de reglementăriile europene pentru a mutila europenismul juntei laice. Nu este o coincidență că, pe 22 februarie, a arestat mai mult de 40 de demnitari din armată, dintre care 14 membri de cel mai înalt rang. Nu este deci de mirare că Erogan s-a aliat activiştilor de pe nava amiral a flotilei pacifiste, condamnând atacul israelian drept "un act de piraterie" şi drept "terorism de stat".