Cu trei sau patru ani în urmă, cercurile europene de politică externă n-au făcut multe, dar s-au plâns de Statele Unite ale lui Bush şi de băieţii dominatori de la Kremlin. China, totuşi, a fost proclamată drept puterea care a înţeles valoarea civilizaţiei europene. Bruxelles a început să vadă valori ale modului Beijingului de a percepe lumea, care erau invizibile pentru ţările mai apropiate de China. China, se spunea, a văzut o lume multipolară bazată pe legea internaţională. Politica sa se axa pe puterea soft. Preşedintele Uniunii Europene, Jose Manuel Barroso, după o vizită în 2005, în China, a vorbit despre un “triunghi” UE-China-SUA, care ar duce la o “nouă ordine a secolului 21”. El a prevăzut o “cooperativă Euroasia sub o conducere chino-europeană şi o politică a SUA faţă de Asia centrată pe China”. Unii au văzut Europa ca un stat mai mare care îl învaţă pe novicele chinez care sunt căile lumii. “Europei i se cere să-şi înfrunte responsabilitatea istorică”, a arătat un raport al unei organizaţii spaniole de studii politice. Europenii se întreabă astăzi ce fumau. La forumul din acest an de la Bruxelles, deziluzia era palpabilă. Chiar și acum doi ani, oficialii europeni erau mai optimişti referitor la China decât faţă de SUA. Beijing pare să fi hrănit în mod substanţial această viziune roz.

Europa, doar o egoistă tabla de șah...

China nu şi-a făcut iluzii referitoare la ce a vrut Europa prin asta. Europenii erau bogaţi dar slabi. Ar fi trebuit invidiaţi din motive economice, dar ignoraţi din motive strategice. Beijing a tratat relaţia ca pe un joc de șah “cu 27 de oponenţi îngrămădind cealaltă parte a tablei şi certându-se pe piesa pe care să o mute”.

UE a devenit partenerul de schimburi comerciale numarul unu dar Beijing a pus atâtea bariere că deficitul comercial s-a umflat spre aproape 170 de miliarde de euro – în direcţia Beijing. Europa s-a plâns şi a fost ignorată. Europa este mare din punct de vedere economic, a spus academicianul chinez Pan Wei, “dar nu ne mai temem de ea pentru că știm că UE are mai multă nevoie de China decât China de UE”. Grant spune: “Am suferit mai mult prin manipularea yuanului decât SUA”. Dar Europa a trebuit să aştepte ca SUA să facă ceva în această direcţie. Deşi scepticismul a început să se instaureze în cercurile corporatiste şi oficiale, brutala suprimare a revoltei tibetane a umplut paharul iubitorilor culturii chineze. Un sondaj realizat în primele cinci naţiuni europene arată că SUA este înlocuită de China la “cea mai mare ameninţare a stabilităţii globale” – cifra a fost de 12 procente în 2006 şi a sărit la 35 de procente după revoltă. Un raport asupra relaţiilor de anul trecut, al Consiliului European pentru Relaţii Externe, a fost brutal. “Strategia UE referitoare la China este bazată pe o convingere anacronică potrivit căreia China, sub influenţa angajamentelor europene, îşi va liberaliza economia, va îmbunătăţi domnia legii şi îşi va democratiza politicile...totuşi politicile interne şi externe ale Chinei au evoluat într-un mod care a dat puţină atenţie valorilor europene, şi astăzi Beijing le încalcă sau le subminează în mod regulat”.

Tratamentul Chinei faţă de UE este “apropiat de dispreţul diplomatic

Era un tratament încurajat de maniera fragmentată a UE de a răspunde Chinei. Germania a condus grupul celor care i-au făcut Chinei viaţa grea. La celălalt capăt al spectrului se găsea România, descrisă de China drept “un partener de nădejde”. Totuşi acest mozaic a permis Chinei să azmută mai multe membre UE una asupra celeilalte, cu destul talent. Bomboana de pe colivă a fost summitul climatic de la Copenhaga. China a redus brutal visele ecologice la cenuşă. John Hemmings, de la Institutul de Serviciu Regal Unit a afirmat că “marea dragoste dintre Europa şi China s-a terminat”. Grant a spus că UE “ar trebui să abandoneze ficţiunea unui ‘parteneriat strategic’ care nu poate să aibă vreun sens când valorile celor două părţi sunt atât de diferite”.

Asupra a ceea ce Bruxelles sau alte capitale europene nu pot să cadă de acord este cum ar trebui să fie recalibrată politica Chinei. Unii mizează pe reluarea angajamentului cu ţări precum Coreea de Sud sau Japonia. Unii se gândesc că ar trebui să privească spre India sau Brazilia. Alţii vor să se îndrepte ei înşişi spre SUA pentru că un Vest unit ar putea să coboare China. Unii cred că Europa ar trebui doar să stea şi să aştepte, căci afirmarea Chinei este doar o fază trecătoare. Dar astea sunt teorii îndepărtate, până acum, de realitate.

China domină comerţul şi investiţiile Europei într-un mod pe care nicio combinaţie a economiilor emergente nu ar putea-o înlocui. Obama, primul preşedinte al SUA, după decenii, al cărui fond nu e în mod necesar unul atlantic, a afişat până acum doar nerăbdare în privința Europei. Bruxelles este încă în stare de şoc la decizia sa de a sări peste ultimul summit UE-SUA, pe motiv că anteriorul a fost atât de neproductiv.

Aşa cum ne-am obişnuit cu Europa şi politica ei externă, ultimul motiv pentru care politica Chinei a decăzut este pentru că nu putea să vorbească cu o singură voce şi o singură gură. Şi niciun aranjament sau schimbare pe care o va face cu restul lumii nu va putea compensa această singură lipsă.