Să te gândeşti la asta în permanenţă, dar să nu o pomeneşti niciodată. Aşa reacţionează Franţa la ora actuală faţă de Europa, precum făcea între 1870 şi 1918 faţă de Alsacia şi Lorena. Subiectul este tabu şi este indicat să nu răsufle niciun cuvânt spre populaţia franceză. Astfel, François Hollande a evitat cu grijă să vorbească despre Europa atunci când şi-a prezentat, în 9 septembrie pe canalul de televiziune TF1, "agenda de redresare" 2014, presupusă să fixeze direcţia primei părţi a celor cinci ani de preşedinţie.

Totuşi, agenda europeană este cea care dictează acţiunea preşedintelui Republicii. Moneda euro stă în cumpănă, şi Franţa la fel. Dacă s-ar agrava criza, ea ar putea fi lovită de aceeaşi soartă ca Italia, atacată de pieţele fianciare. Şi chiar dacă se potoleşte criza, tot va împărtăşi aceeaşi soartă cu Italia, pieţele decsoperind atunci în consecinţă că sănătatea economică a Hexagonului nu este cu nimic mai de invidiat decât cea a peninsulei, cea de a doua putere industrială a continentului.

O utopie cu consecinţe concrete

Iar dacă preşedintele eschivează subiectul Europa este doar pentru că aceasta din urmă este incapabilă să constituie un orizont politic. Contrastul cu François Mitterand este evident, cel care a ales în 1983, după doi ani de rătăcire economică, calea rigorii. Europa a fost preferabilă socialismului: François Mitterand şi-a ancorat atunci politica într-un dublu orizont, francez şi european. Presupusă, potrivit tratatului de la Roma, să pună bazele unei "uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele europene", Europa era o utopie cu consecinţe concrete, care trebuia să permită modernizarea Franţei. Astfel, în 1986, actul unic fixa la orizont realizarea pieţei unice în 1992. Ulterior, tratatul de la Maastricht lansa marşul spre moneda unică, care trebuia să fie creată, în cel mai bun dintre cazuri, în 1997, dar cel mai târziu în 1999, şi forţa ţările candidate să facă totul pentru convergenţa politicilor lor economice.

Această metodă a numărătorii finale, care permite de altfel extinderea Uniunii la ţările din Est, în 2004, este caducă. Europa s-a zdruncinat în urma eşecurilor sale şi a crizei sale de legitimitate, validată în 2005 prin dublul Nu al francezilor şi al olandezilor către Constituţia europeană. Criza monedei euro, care dovedeşte incapacitatea, cel puţin provizorie, a Europei de a proteja popoarele şi de a le asigura prosperitatea, nu a făcut decât să confirme acest eşec.

Slăbiciunea discursului

O paradă, pentru François Hollande, ar consta în a se inspira din ultima tentativă de utopie europeană, aşa-numita Agendă de la Lisabona. Lansată în 2000, în plină explozie a Internetului, această agendă ar fi trebuit să facă din Europa "cea mai competitivă* *şi mai dinamicăeconomie a* *cunoştinţei din lume" până în 2010. Era vorba de a depăşi super-puterea americană. Nu a fost fixată nicio constrêngere, şi afacerea a terminat în derivă. Cu excepţia notabilă a cancelarului german Gerhard Schröder, care a decis, în 2002, să naţionalizeze ambiţia Lisabonei lansându-şi propria agendă 2010. Fără Europa. În germană, cert, dar cu succesul pe care-l cunoaştem.

Poate însă François Hollande să urmeze calea deschisă de el? Intervenţia sa de pe TF1 avea accente à la Schröder. Totuşi, cancelarul afişa un obiectiv pe termen lung împărtăşit unanim în ţara sa, pentru a face din ea o campioană industrială şi exportatoare. François Hollande nu se află în această situaţie. Nu are vreun proiect legitim pe termen lung pe care să-l poată revendica, ceea ce explică slăbiciunea discursului său. Preşedintele îşi prezintă deci agenda reformei ca pe o paranteză de doi ani, un moment dificil de trecut, care va permite însă ulterior existenţa unei "societăţi mai solidare". Dar nu se spune nimic despre cum va arăta atunci viitorul Franţei în Europa şi în contextul mondializării. În criză, majoritatea ţărilor aflate în dificultate adoptă modelul german al reformelor. De bună voie sau constrânşi. Alegerea va fi identică şi pentru Franţa.

Negare, plan naţional şi european

Este de fapt analiza fostului prim-ministru, Jean-Pierre Raffarin. "La un moment dat, francezilor li se va cere să aleagă între Pirinei şi Rin, să fie ca nemţii sau ca spaniolii", asigură senatorul din regiunea Vienne. Alinierea pe Germania a fost, în ianuarie, axa efemeră a campaniei prezidenţiale a lui Nicolas Sarkozy. După ce a tot recuzat politica prea plină de sacrificii a Berlinului, a făcut din ea un model bun de copiat. Argumentul a fost însă iute abandonat, din cauza sa efectului său foarte dubitativ asupra intenţiilor de vot. Este cu atât mai greu de vândut de către un preşedinte de stânga.

În acest context, François Hollande se află în expectativă şi negare, atât pe plan naţional cât şi european. Pe plan european, preşedintele speră că Uniunea va trece de cursa cu obstacole din faţa sa, cu şirul său de planuri de salvare, de alegeri şi de verdicte constituţionale, permiţând in fine investitorilor să reia drumul spre sudul Europei. El speră că acest răgaz european îi va permite să recupereze o mică marjă naţională de manevră pentru a-şi duce cu bine la capăt agenda de doi ani. De abia atunci Europa va putea deveni în sfârşit un orizont bun de apărat: când îşi va fi făcut dovada eficacităţii, depăşind criza. Va fi atunci timp suficient pentru a reflecta la o nouă legitimare a proiectului de către populaţii. Francezii sunt bântuiţi de ideea de a reface experienţa referendumurilor europene. Însă întrebarea va redeveni ineluctabilă, atunci când şi regulile vor fi evoluat atât de mult încât nici autorităţile germane nu vor avea altă cale decât să-şi consulte populaţia.