Oare tinerilor polonezi sau finlandezi le trece vreodată prin minte să meargă la petreceri purtând tricouri cu Jacques Delors? Presupunând, bineînţeles, că cineva din Europa ar fabrica astfel de tricouri…

Este evident că Uniunea Europeană nu este foarte sexy. Oameni precum preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, nu vor putea niciodată să îl depăşească pe Barack Obama sau Nelson Mandela la capitolul reacţiei emoţionale pe care o primesc din partea publicului. Uniunea Europeană nu are o figură, nu are carismă, nici armată, nici măcar o autentică politică externă comună. Şi, totuşi, rămâne unul dintre cele mai mari şi mai ambiţioase proiecte politice din lume. Este, cel puţin până în momentul de faţă, o poveste de succes.

Cetăţenii din SUA au propriul “vis american”, iar când ţin în mână o bancnotă cu imaginea lui George Washington se simt parte a acelui vis, indiferent de simpatiile politice, de statutul social sau de locul de naştere. Un german sau un francez care are o bancnotă de cinci euro nu simte nimic, pe de o parte şi pentru că “visul european” a fost propus de fondatorii comunităţii europene ca un proiect politic elitist.

Visul european nu a devenit niciodată visul europenilor. Totuşi, trebuie să fim mândri de realizările noastre – accesul tuturor la sistemul de sănătate, statul asistenţial, o economie de piaţă cu responsabilităţi în plan social şi o dragoste nebunească (din perspectiva culturilor din afara Occidentului) pentru libertate. Toate acestea creează între noi, în Europa, legături mai puternice decât diviziunile de ordin lingvistic, referitoare la tradiţii, istorie, standarde de trai sau etos al muncii. Uniunea Europeană are propriul drapel şi imn, dar nu are o opinie publică europeană, nici guvern, nici măcar un ziar european reprezentativ.

Un sens de a fi împreună

Probabil nu le va avea niciodată, pentru că germanii, la fel ca şi polonezii sau spaniolii, nu vor înceta niciodată să fie germani, polonezi sau spanioli, adică cetăţeni preocupaţi în primul rând de problemele din Germania, Polonia sau Spania. Deci, nu este momentul pentru Statele Unite ale Europei. “Federaţia statelor-naţiuni” de care vorbeşte domnul Barroso este deja o realitate din multe puncte de vedere, dar trebuie să ne împăcăm cu gândul că nu există nicio şansă în Europa pentru o federaţie reală. În schimb, ar trebui să încercăm să redăm cetăţenilor Uniunea Europeană, să transformăm UE într-o uniune a europenilor.

Trebuie redescoperit sensul de a fi împreună. Argumentele arhicunoscute că UE asigură pacea şi prosperitatea în Europa, care au valoare de adevăr, nu mai sunt suficiente. Un alt tratat şi o nouă reformă instituţională nu vor salva Uniunea Europeană. Integrarea nu trebuie să fie un scop în sine, ci trebuie să ajute oamenii. Europenii au nevoie acum de securitate socială, de locuri de muncă, de un contract privind modul în care va funcţiona principiul solidarităţii, introdus, spre exemplu, în bugetul european. Acestea sunt temele pe care trebuie să se concentreze dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene.

De aceea, sloganuri precum “mai multă Europă”, repetate insistent de politicienii europeni, trebuie transformate în lucruri concrete: mai multe locuri de muncă (rata şomajului în rândul cetăţenilor europeni este dramatic de ridicată), mai multe oportunităţi egale, mai mult control asupra băncilor şi instituţiilor financiare sau, în final, şi asupra guvernelor, ale căror politici iresponsabile au contribuit la actuala criză a datoriilor.

În acest context, apelurile pentru “mai multă Europă” nu trebuie să ignore întrebarea dacă actuala criză într-adevăr trebuie să anuleze pentru totdeauna modelul statului asistenţial european. “Am văzut deja cele mai bune aspecte ale acestui model”, argumentează cu satisfacţie criticii statului asistenţial, deşi încă nu se ştie cu ce va fi înlocuit. Sau, mai degrabă, nu ştim ce dorim să creăm în schimb în Europa. Ce vom avea în locul unui sistem care timp de câteva decenii a oferit Europei Occidentale prosperitatea şi pacea socială după care polonezii au tânjit atât de mult timp?

Răspunsurile la aceste întrebări nu trebuie să fie rezultatul exclusiv al unor negocieri cu uşile închise sau, mai rău, al luptelor dintre eurocraţi şi lideri politici în cursul succesivelor summituri “pentru salvarea euro”. Faptul că nu există nicio dezbatere privind viitorul unei uniuni a europenilor nu este doar vina politicienilor, ci este şi efectul unei lipse acute de interes, în unele state, pentru problematica europeană.

Există ţări în Europa, precum Germania, unde Curtea Constituţională poate lua cu demnitate poziţie în dezbaterea democratică pe tema Europei. Dar în state în care problematica europeană pare mai puţin urgentă, spre exemplu – la fel ca în cazul Poloniei – pentru că acele ţări nu contribuie cu miliarde la salvarea euro, există riscul din ce în ce mai mare ca lipsa dezbaterilor să facă Uniunea Europeană să pară din ce în ce mai distantă şi mai bizară.

Cel mai bun spaţiu din lume

Uniune politică, fiscală, bancară… Traducerea acestor sloganuri în limbajul cotidian şi explicarea modului în care aceste reforme vor afecta piaţa locurilor de muncă, oportunităţile tinerilor sau cheltuirea banilor contribuabililor necesită eforturi intense. Dar aceste eforturi sunt datorii ale politicienilor.

Cetăţenii europeni sunt cei care trebuie să susţină reformele şi să asume riscul eventualelor eşecuri. Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, tocmai a adresat guvernelor celor 27 de state membre întrebări specifice privind direcţia recomandată a reformelor instituţionale europene.

Cea mai mare ameninţare cu care se confruntă UE nu este criza datoriilor sau populismul antieuropean, după cum demonstrează recentele alegeri desfăşurate în Olanda, unde pragmatismul a prevalat asupra retoricii antieuropene a lui Geert Wilders. Uniunea Europeană nu va mai avea sens când oamenii vor înceta să mai creadă în acest proiect. Fiecare dintre noi trebuie să ne punem întrebări esenţiale – ce înseamnă UE pentru mine şi de ce vreau să supravieţuiască?

Suntem o comunitate de jumătate de miliard de oameni care trăim în ceea ce poate fi cel mai bun spaţiu din lume. Poate că alegerile europarlamentare din 2014 sunt un moment adecvat pentru a-i întreba pe europeni dacă doresc să continue împreună sau preferă să meargă pe propriile drumuri. Ne gândim că nu ar trebui să fim îngrijoraţi de rezultatul unui asemenea referendum.